A fost odată ca niciodată o fetiță cu păr creț, castaniu ce i se răsucea jucăuș pe lângă obrajii ei micuți și îmbujorați și cu ochi albaștri ca marea într-o zi liniștită de vară. Fetița locuia într-o căsuță de la marginea unui sat, chiar lângă o pădure mare și misterioasă. O chema Sofia.

Sofia era curajoasă, bună și foarte curioasă, dar nu pornea niciodată singură în aventuri, pentru că avea un prieten de nădejde: Tom, motanul ei magic, alb cu negru, foarte pufos, cu ochi verzi strălucitori, care păreau să lumineze chiar și în întuneric.

Într-o dimineață, pe când soarele abia se ridica pe cer, Tom și-a scuturat blana și a spus:

— Sofia, simt că astăzi ne așteaptă ceva neobișnuit.

— Atunci hai să mergem într-o aventură în pădure! a răspuns Sofia entuziasmată.

Pădurea din spatele casei era plină de copaci înalți, iar frunzele lor foșneau povești vechi. Razele soarelui se strecurau printre crengi, iar potecile păreau să ducă spre locuri necunoscute. Mergând tot mai adânc, Sofia și Tom au zărit ceva surprinzător. 

— Tom… este un turn! a șoptit Sofia.

În fața lor se înălța un turn vechi de piatră, acoperit de iederă și mușchi. Părea abandonat, dar în același timp plin de mister. Curioasă, Sofia a împins ușa mare de lemn, aceasta s-a deschis încet, iar cei doi au intrat.

Deodată, ușa s-a închis cu zgomot în urma lor. Bum!

— Am rămas blocați! a spus Sofia speriată.

— Nu te teme, a răspuns Tom calm. Vom găsi o ieșire.

Au pornit să caute prin turn: au urcat scări în spirală, au coborât în camere întunecoase și au cercetat pereții groși de piatră. Când oboseala începea să-și spună cuvântul, Sofia a auzit un sunet subțire:

— Chiț-chiț chiț…

Dintr-o crăpătură din perete au apărut câțiva șoricei mici, cu ochi vioi și mustăți tremurătoare. Păreau îngrijorați.

— Ne puteți ajuta? a întrebat unul dintre ei. Tunelurile noastre sunt blocate!

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Sofia, aplecându-se spre ei.

— Ploaia a adus pământ și pietre. Nu mai putem ajunge la cămările noastre și suntem tare înfometați, au explicat șoriceii.

Tom a dat din coadă hotărât.

— Atunci vom lucra împreună.

Cu lăbuțele lui magice, Tom a mutat pietrele mai mari, iar Sofia a curățat pământul cu grijă. Au muncit răbdători, iar după o vreme, tunelurile șoriceilor au fost din nou libere.

— Suntem salvați! au chițăit șoriceii bucuroși.

— Acum e rândul nostru să vă ajutăm, a spus cel mai bătrân dintre ei, știm o ieșire secretă din turn.

Șoriceii i-au condus printr-un tunel îngust, luminat de licurici, până la o ușiță ascunsă sub rădăcinile unui copac uriaș. Când au ieșit, pădurea era scăldată în lumina apusului.

— Am reușit! a spus Sofia fericită, îmbrățișându-l pe Tom.

— Prietenia deschide cele mai ascunse uși, a miaunat Tom zâmbind.

Din acea zi, Sofia nu i-a uitat niciodată pe șoricei. Le ducea mereu nuci și fructe uscate, lăsându-le cu grijă la intrarea tunelurilor, iar șoriceii o așteptau bucuroși de fiecare dată pe mica fetiță cu bucle arămii.

Turnul a rămas în pădure, tăcut și misterios, dar nu mai era un loc înfricoșător. Era un loc unde prietenia și bunătatea transformaseră totul.

Iar Sofia și Tom știau că aceasta fusese doar începutul multor alte aventuri.