Bună! Eu sunt Pongo, un dalmațian, iar acesta e cel mai bun prieten al meu, Roger Radcliff. Până nu demult, eram burlaci şi Roger compunea toată ziua cântece de dragoste... deşi n-avea habar ce înseamnă să iubeşti.

  Viaţa noastră de burlaci era totuşi teribil de plictisitoare. Aşa că m-am hotărât să-i găsesc lui Roger o pereche potrivită. 

  Şi într-o zi am văzut-o! Spre parc se îndrepta cea mai frumoasă dalmaţiană, însoţită de stăpâna ei.

L-am scos iute pe Roger din casă şi l-am târât disperat pe alei, până ce le-am zărit pe malul lacului.
  Am trecut prin faţa lor cu cel mai distins aer. Roger, fireşte, nu pricepea nimic... Domnişoara a ridicat o clipă ochii spre el, iar superba dalmaţiană m-a privit scurt, cu oarecare interes.

  Acum era momentul!
  Trebuia să le atrag atenţia în vreun fel; i-am sărit în spate lui Roger şi i-am furat pălăria.
  - Potoleşte-te, Pongo! mi-a strigat, ca orice om, care nu înţelege niciodată nimic.
  Nu numai că nu m-am potolit, dar am alergat spre tânără si i-am oferit cu eleganţă pălăria. Nu mai era nimic de făcut, decât să-şi vorbească!

  Si chiar şi-au vorbit:
  - O! a exclamat ea.
  - Iertaţi-mă! Am un câine cam zevzec! a spus el.
  Dintr-un motiv care-mi scapă, domnişoara s-a ridicat şi a plecat. Dar privirea galeşă a tinerei dalmaţiene îmi dăduse mari speranţe; trebuia cu orice preţ să-i fac pe cei doi să intre-n vorbă cu adevărat!

  L-am tras după mine pe Roger până le-am ajuns din urmă şi am început să sar ca un apucat în jurul lui şi al tinerei, până le-am încurcat picioarele în lesa mea. Poate că am exagerat un pic, deoarece, cât ai zice peşte, au căzut amândoi în lac.

  - Vă rog să mă iertaţi, domnişoară...
  - Anita!
  - Eu sunt Roger!

 Aveţi dreptate, poate forţasem un pic lucrurile! Dar bine am făcut! Roger şi Anita s-au îndrăgostit nebuneşte unul de altul!
  Şi, după câteva săptămâni, au avut loc două cununii: Roger s-a însurat cu Anita, iar eu cu Perdita, aleasa inimii mele.

  Totul prevestea că aveam să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.
  Vreme de şase luni am locuit lângă parc, într-o căsuţă modestă, potrivită unor tineri căsătoriţi.
  Au fost luni de fericire nebună! Eu unul eram ca năuc, dar... ce minunat era!

  - Perdy, te simţi bine?
  - Fireşte, Pongo! Şi nu-ţi mai face griji; la urma urmei, câinii fac pui de când lumea!
  Urma să fiu tată şi înţelegeţi că eram peste măsură de emoţionat! 
  Din păcate, iată că, într-o zi, soneria dădu semnalul primelor noastre necazuri...

  Se năpusti în casă Cruella de Vil, o fostă colegă de şcoală a Anitei. Învăluită în blănuri scumpe, mirosind puternic a parfum şi cu un ţigaret interminabil în mână, dădu uşa de perete:
  - Anita, scumpo! ţipă Cruella cu o voce răguşită, care-mi zbârli părul pe ceafă, iar pe Perdita o făcu să se ascundă. Unde sunt puii? O să-i păstrezi pentru mine, nu-i aşa, scumpo?
  - Ai o haină de blană? încercă Anita să schimbe vorba.

  - Oh, da,  hainele de blană sunt pasiunea mea! Trebuie să plec, mă grăbesc! Nu uita că mi-ai promis puii! Pa, pa, pa, scumpo!
  În sfârşit, venise marea clipă. Noi, bărbaţii, aşteptam pe coridor, iar Perdita era în cameră cu Anita şi Nanny, bucătăreasa noastră, o femeie cu inimă de aur. Roger trăgea din pipă ca un apucat, iar eu simţeam că mai aveam puţin şi explodam, dacă nu se întâmpla ceva!

  Deodată a tunat îngrozitor şi Nanny a năvălit pe coridor.
  - Puii! S-au născut unsprezece...
  - Felicitări, Pongo! Unsprezece pui! începu Roger să numere.
  - Nu, staţi! sări Nanny. Treisprezece... Paisprezece... Cincisprezece...!

  În acel moment am simţit că leşin. Dar Nanny veni la noi cu un şervet alb împăturit.

  - Am pierdut unul. Avem doar paisprezece...
  Roger însă luă blând în palme mica făptură şi începu să o maseze. După puţin timp, de sub şervet, scoase năsucul roz cel mai frumos şi mai mic pui pe care l-am văzut vreodată.
  Dar fericirea noastră nu a durat mult. Într-o seară, uşa se izbi iar de perete: era Cruella de Vil:

  - Unde-s puii? Îi iau pe toţi! Cât?
  - Mi-e teamă că nu-ţi putem da niciunul. I-am zdrobi inima Perditei! rosti blând Anita.
  - Ha, ha, ha! Prostii! Îţi dau de două ori mai mult decât fac! zbieră Cruella şi scutură stiloul ca o apucată.
  Cerneala sări în toate părţile şi îl stropi pe Roger... căruia nu-i stătea rău ca dalmaţian.
  - N-ai să-i iei niciodată! îi ţinu el piept. Nu-i vindem!
  - Da? Ei bine, o să vă pară rău, proştilor! urlă furioasă Cruella şi ieşi trântind uşa.

  Anita şi Nanny îl considerau un erou în toată legea! Nu era uşor să-i ţii piept diabolicei Cruella de Vil! 
  Si am continuat să trăim fericiţi...
  Copiii noştri creşteau şi toată ziua se zbenguiau prin casă, iar seara ne adunam în jurul televizorului, ca să vedem serialul lor preferat cu Fulger, câinele justiţiar din Vestul Sălbatic.

  Copiii erau topiți după Fulger, pe care îl considerau cel mai grozav câine din lume... chiar mai grozav decât mine!
  - La culcare, copii! îi îndemnă Perdita. Tata şi cu mine trebuie să mergem în parc.
  Bineînţeles că voiau şi ei în parc, dar Perdita îi împinse uşor spre coşuleţul lor.
  Când noi plecam, puii rămâneau în grija bunei Nanny.
  Aceasta izbuti până la urmă să-i adune pe toți în coşuleţ şi să-i adoarmă, iar eu şi Perdita am plecat spre parc împreună cu Anita şi Roger.
  Din nefericire, n-am luat în seamă camioneta parcată aproape de casa noastră.

  Rău am făcut! Abia plecasem şi la ușă au sunat doi indivizi cu figuri suspecte.
  - Bună seara, coniţă! Suntem de la Compania de Electricitate şi am venit să verificăm instalaţia! îi zise Jasper, cel mai înalt dintre ei, când Nanny deschise uşa.

  - Nu v-am chemat noi şi nici nu vă las înăuntru până nu vin stăpânii casei! le-o întoarse Nanny.
  - Nu ne priveşte! o repezi Jasper şi intră cu forţa.
  Nanny încercă să-i oprească, dar cel gras o luă spre bucătărie, iar Jasper urcă spre mansardă. Bucătăreasa se grăbi să-l prindă din urmă.
  Până izbuti ea să facă ceva, cei doi fugiseră deja din casă, cu sacoşa burduşită. Nanny se repezi să controleze argintăria, convinsă că hoţii furaseră tot. 

  Când colo...
  - Căţeluşii! ţipă Nany îngrozită când dădu cu ochii de coşul gol.
  Ieşi ca o furtună din casă, dar nu mai izbuti decât să vadă cum camioneta celor doi dădea colţul în cea mai mare viteză.
  - Ajutor! Poliţia! Săriţi! Au furat căţeluşii! striga Nanny scăldată în lacrimi, alergând de colo-colo pe străzile pustii.
  Când ne-am întors şi am aflat ce se întâmplase, am căzut cu toţii pradă disperării. Chiar şi eu, deşi voiam să par stăpân pe mine... de dragul Perditei.
  „Un senzaţional furt de căţeluşi!"
  Ştirea apăruse în toate ziarele, după ce Roger anunţase şi poliţia, iar acum aşteptam veşti.
  Şi Cruella de Vil citea încântată ziarele când sună telefonul.
  - Jasper, eşti un idiot! De ce mă suni acasă?
  - Vrem banii!
  - Niciun ban până nu terminaţi toată treaba! se răsti Cruella. 
  De la poliţia  oamenilor nu ne puteam aştepta la prea mult. Totul depindea numai de noi şi singura noastră şansă era „lătratul de noapte". Trebuia să le comunicăm celorlalţi câini ce se întâmplase.
  - Dacă puii mai sunt încă în Londra, câinii din oraş or să afle. O să transmitem mesajul diseară, când mergem în parc.
  Zis şi făcut. Deşi Roger şi Anita au încercat să ne împiedice să lătrăm, am reuşit să dăm alarma. 
  În grajdul de peste deal, Căpitanul era la post. Pricepu că se petrece ceva neobișnuit și necheză după sergentul Tibs.
  - La ordin, Căpitane! sări cotoiul.
  - Alarmă, Tibs. Raportează Colonelului!
  Cotoiul se repezi în paie, de unde bătrânul Colonel se ridică buimac:
  - Ce-i gălăgia asta? Parc-ar fi alarmă... Ia staţi!
  Colonelul ascultă cu mare atenţie şi, într-un târziu, reuşi să priceapă că nu izbucnise războiul, ci era vorba despre furtul a cincisprezece pudeli pătaţi... ba nu, pui pătaţi... aha... dalmaţieni.
  - Sergent Tibs, mergem în recunoaştere! decise Colonelul. Urcă în spinarea mea! Căpitane, tu rămâi în alertă.
  Tibs intră pe fereastră şi găsi o spărtură în peretele dinspre camera luminată. Se furişă înăuntru şi dădu cu ochii de micii dalmaţieni. Printre căţei şedeau doi  oameni pe care emisiunea de la televizor părea să îi pasioneze. În vreme ce Tibs căuta o soluţie pentru a-i elibera pe micuţii dalmaţieni, în conac năvăli Cruella.
  - Leneşilor! N-avem timp de pierdut! Vreau opt  haine de blană! În noaptea asta îi omorâţi!
  Căţeluşii o auziseră şi ei pe Cruella şi erau tare speriaţi.
  - Hei! Psst! şopti Tibs. Dacă vreţi să vă scăpaţi pielea, urmaţi-mă în cea mai mare liniște! Trebuie să fugim cât bandiții se uită la televizor.
  Între timp, Pongo şi Perdita, anunţaţi de ceilalţi câini, ajunseseră în goană la conac. În poartă îi întâmpină Colonelul, care văzuse pe fereastră în ce situaţie critică se aflau micuţii.
  - Repede! le spuse. Nu-i timp pentru explicaţii! Trebuie să-i venim în ajutor lui Tibs! La ataaac! urlă el şi o luă la goană spre conacul De Vil. 
  În conac, Jasper şi Horace se apropiau ameninţători de căţeluşi. Un pas, încă unul... bandiţii rânjeau, micuţii tremurau de frică, Tibs încerca să-i apere cu trupul lui...
  Zbanng! Mârâind feroce, cu colţii dezveliţi, Pongo şi Perdita se năpustiră pe geam spre Jasper şi Horace. 
  - De unde-au mai apărut şi bestiile astea? strigă Horace.
  Pongo şi Perdita luptară din răsputeri cu bandiţii. După ce îi învinseră pe bandiţi, Pongo şi Perdita se grăbiră să ajungă în grajdul Colonelului, unde-i aşteptau puii.

​  - Dragii noştri! Sunteţi aici toţi cincisprezece?
  - Mult mai mulţi! sări Rover. Nouăzeci şi nouă!
  - Câţi?! se miră Perdita. Ce aveau de gând cu voi toţi?
  - Cruella voia să facă haine de blană din noi! zise Peticel.
  - Ne întoarcem imediat acasă, la Londra! hotărî Pong. Îi luăm pe toţi cu noi! 
  - Da, da! Fugiţi! Nu-i timp de pierdut! interveni Colonelul. Îi reţinem noi pe cei doi bandiţi!
  În clipa în care aceştia intrau în grajd, printr-o spărtură din perete ieşea ultimul căţel.
  - Aş fi putut jura că erau aici! spuse mirat Horace.
  - Dacă dăm foc la paie, or să iasă ei din ascunziş! zise Jasper şi aprinse un chibrit.
  - Atenţie, Căpitane! şopti Tibs la urechea calului. Unul dintre inamici se apropie de locul de ţintă! Fii gata... Foc!
  În acea clipă, Căpitanul îl izbi pe Jasper cu copita stângă în spate. Acesta făcu un salt spectaculos prin aer şi intră cu capul în peretele grajdului.
  - Ţintă doborâtă! strigă Tibs. Acum fii atent iar!... Foc!
  Horace, care oricum nu se dumirise de ce şi pe unde-i zburase fratele, se trezi şi el în aer şi ateriza năucit lângă Jasper.
  Dar, de cum îşi reveniră, cei doi văzură urmele lăsate de căţeluşi.
  - Ahaha! exclamă Jasper. Încolo au luat-o! După ei!
  Micii dalmaţieni, în frunte cu Perdita, alergau cât îi ţineau puterile prin zăpadă şi viscol. Erau înfriguraţi şi obosiţi şi le era foame, dar se luptau vitejeşte cu nămeţii.
  Îi ajunse din urmă Collie, câinele de la ferma prin apropierea căreia tocmai treceau.
  - Veniţi după mine! M-a anunţat Colonelul şi v-am găsit un adăpost pentru noaptea asta.
  Tot şirul de dalmaţieni se întoarse împotriva viscolului şi porni pe urmele noului lor prieten.
  În staul era cald și bine. Cele patru vaci îi primiră cu bucurie.
  - Copii! N-aţi vrea nişte lapte cald şi proaspăt? râseră vacile. Haideţi la masă!
  Căţeluşii chiuiră de bucurie şi buluciră spre ugerele grele. Iar Collie aduse ceva de-ale gurii şi pentru părinţi. Apoi, cu burticile pline, adormiră toți sub suflarea caldă a vacilor.
  În zori porniră iar la drum. În satul vecin erau aşteptaţi de un labrador, al cărui stăpân era măcelar. 
  Dar nici Cruella, nici Jasper şi Horace nu stăteau degeaba. Scotoceau toate împrejurimile în căutarea fugarilor.
  - Uite urmele! Duc spre sat! zbieră Cruella când se întâlni cu camioneta celor doi, la o răscruce. Voi luaţi-o pe drumul ăla, eu o iau pe şosea! Şi vai şi-amar de voi, idioţilor, dacă nu mi-i găsiţi!
  Şi porni cu maşina ca o nebună, stârnind nori de zăpadă. Jasper şi Horace scrâşniră din dinţi. Dar prea le era frică de Cruella pentru a cuteza să nu o asculte... 
  Labradorul îi întâmpină pe fugari la marginea satului:
  - Repede, Pongo! V-am găsit o maşină care să vă ducă acasă la Londra!
  - Nu putem ajunge la camion decât dacă ne deghizăm! zise Pongo în şoaptă. Ne tăvălim în funingine şi o să devenim toţi negri, ca nişte labradori. Iar Cruella caută dalmaţieni, nu-i aşa?!
  Şi uite-aşa, pe sub nasul răufăcătorilor treceau grupuri mici de căţei negri, care se duceau la camionul de mobilă ce urma să plece spre Londra. Cruella însă nu se lăsă păcălită. I se păreau cam suspecte şirurile astea de labradori mici şi negri... care se urcau în camion... trecând pe sub streşinile din care picura zăpada topită... pe blăniţa lor neagră... Ahaha! 
  Şi porni cea mai nebunească urmărire pe care v-o puteţi imagina! Maşina roşie a Cruellei de Vil claxona şi gonea pe urmele camionului de mobilă. Şoferul acestuia, un om blajin, care habar n-avea că printre mobilele lui se pitiseră 101 dalmaţieni deghizaţi în labradori, nu pricepea în ruptul capului de ce femeia aia cu înfăţişare sinistră gonea după el şi urla ca o apucată...
  Cruella încercă, pe serpentine, să tamponeze camionul de mobilă si să-l împingă în prăpastie.
  Căţeii priveau împietriţi de spaimă cum se apropia de ei, cu viteză, o creatură oribilă, cu ochii holbaţi de furie, gura schimonosită şi creştetul pleşuv, de pe care zburase peruca... 
  În apropierea unui pod, Cruella izbi cu putere camionul, sperând sâ-l împingă în prăpastie. Camionul derapă, dar izbuti să se redreseze şi trecu podul. În schimb, maşina Cruellei o luă în jos pe pantă duduind, scrâşnind din frâne, claxonând, fără capotă, cu volanul rupt...
  Pe drumul de sub pod tocmai se apropia camioneta condusă de Jasper şi... zbang! Cele două maşini se ciocniră năprasnic şi se făcură zob!
  - Idioţilor! Proştilor! Dobitocilor! zbiera Cruella.
  - Ia mai tacă-ţi gura! făcu Jasper cu lehamite... 
  Acasă, Roger, Anita si Nanny se pregăteau să sărbătorească cel mai trist Crăciun din viata lor.
  - Nu pot să pricep de ce au fugit Pongo si Perdita! oftă Roger.
  În aceeaşi clipă, în casă năvăli un labrador negru ca tăciunele şi se repezi lătrând la Anita.
  - Ajutor, Roger! strigă Anita... dar imediat izbucni în râs. Nu-i un labrador! E Perdita! E neagră toată! Draga mea, te-ai întors! Unde-i Pongo? Unde-s copiii?
  Pongo se năpustise asupra lui Roger şi sărea pe el fericit, înnegrindu-i cămaşa şi pantalonii cu labele pline de funingine.
  Nanny nu-si mai încăpea în piele de bucurie văzându-i pe cei mici. Toată casa era plină de căţeluşi care se zbenguiau... începură să-i numere: 1,2, 3... 99 de pui?
  - Și cu părinţii... 101! De unde au răsărit? se miră Anita. Ce facem cu ei?
  - Îi păstrăm pe toți, fireşte! zâmbi Roger. 
  Micuţii începură să sară şi să latre de bucurie că rămâneau împreună. Pongo şi Perdita erau în culmea fericirii, mai ales că ei ştiau ce i se întâmplase Cruellei de Vil şi erau aproape siguri că de acum încolo nu va mai îndrăzni să se apropie de familia lor.

  Roger şi Anita se hotărâră să cumpere o căsuţă la ţară şi să se mute acolo împreună cu Nanny şi cu cei o sută unu dalmaţieni. Acum aveau mai mulţi bani decât visaseră vreodată, căci ultimul cântec compus de Roger Radcliff, „Cruella de Vil", fusese un succes răsunător