A fost odată, într-un sat liniștit, o bătrână săracă. Nu avea multe pe lumea asta, dar era harnică și strângătoare. Într-o zi, adunase cu grijă câteva boabe de fasole și s-a gândit să le fiarbă, ca să-și facă o mâncare caldă.

A pregătit focul în sobă, iar ca acesta să se aprindă mai repede, a pus dedesubt un pumn de paie uscate. Flăcările s-au înălțat repede, trosnind ușor, iar bătrâna a luat boabele de fasole și le-a turnat în oală. Dar, fără să observe, una dintre boabe a sărit pe lângă oală și a căzut pe podea. S-a rostogolit puțin și s-a oprit chiar lângă un pai rătăcit, rămas din mănunchiul folosit la aprins focul.

Nu după mult timp, o bucățică de cărbune aprins a sărit și ea din sobă și a căzut lângă cele două.

Pentru o clipă, toate trei au rămas nemișcate. Apoi paiul, care era subțire, ușor și foarte curios din fire, a fost primul care a rupt tăcerea.

— Dragii mei, spuse el, de unde veniți voi și cum ați ajuns aici?

Cărbunele, încă roșu de căldură și puțin fumegând, răspunse cu mândrie:

— Eu am scăpat din foc. Și să știi că a fost mare noroc. Dacă nu săream la timp, aș fi ars până m-aș fi făcut scrum. Soarta mea era pecetluită.

Atunci bobul de fasole oftă ușor și zise:

— Și eu am scăpat ca prin minune. Dacă bătrâna m-ar fi aruncat și pe mine în oală, aș fi fiert acolo până m-aș fi făcut terci, la fel ca surorile mele. Nu mai aveam nicio șansă să rămân întreagă.

Paiul se legănă puțin și spuse la rândul lui:

— Nici eu n-am avut parte de o soartă prea blândă. Toți frații mei au fost aruncați în foc și s-au mistuit într-o clipă. Bătrâna a luat un braț întreg de paie și le-a dat pradă flăcărilor. Eu doar am avut norocul să-i scap printre degete.

Cele trei făpturi se priviră și, pentru prima oară, simțiră că au ceva în comun: toate scăpaseră dintr-o mare primejdie.

Cărbunele spuse atunci:

— Și acum? Ce facem mai departe?

Bobul de fasole, care părea mai cumpătat decât ceilalți, se gândi puțin și răspunse:

— Eu cred că, dacă tot am fost atât de norocoși și am scăpat de la moarte, ar trebui să rămânem împreună. Să fim buni prieteni și să plecăm de aici. Cine știe ce alt necaz ne-ar putea găsi dacă mai stăm în casa asta? Mai bine pornim în lume și ne căutăm un loc nou, într-o țară străină, unde să ne fie mai bine.

Paiul și cărbunele au fost de acord. Li s-a părut un plan bun. Așa că au pornit toți trei la drum, unul lângă altul, hotărâți să-și încerce norocul în lume.

Au mers ei ce au mers, trecând peste colțuri de drum, pe lângă iarbă, pietricele și urme de pași, până când au ajuns la un pârâu mic. Apa nu era adâncă, dar curgea repede și limpede, murmurând peste pietre.

Cei trei s-au oprit pe mal și au privit îngrijorați înainte.

Nu era nici pod, nici punte, nici vreo piatră mai mare pe care să poată trece. Iar pentru niște călători atât de mici ca ei, chiar și un pârâu îngust părea o mare primejdie.

— Cum o să trecem? întrebă fasolea.

Cărbunele scânteie ușor, dar nu găsi nicio soluție.

Atunci paiul, care era subțire și lung, avu o idee și zise cu mândrie:

— Nu vă temeți. Mă voi întinde eu de-a curmezișul peste apă și voi puteați trece pe mine, ca pe un pod.

Prietenii lui au fost încântați de această propunere. Paiul se așeză cu grijă de la un mal la celălalt și rămase nemișcat, întins peste pârâu asemenea unei punți fragile.

Cărbunele, fiind din fire grăbit și aprins, păși primul. Porni cu îndrăzneală pe podul făcut din pai, destul de sigur pe el. La început totul merse bine. Dar când ajunse la mijlocul pârâului și auzi apa curgând cu zgomot dedesubt, îl cuprinse frica.

Se opri pe loc.

Dintr-odată, tot curajul lui dispăruse. Nu mai îndrăznea să înainteze, dar nici să se întoarcă.

Paiul, care îl ținea pe el deasupra apei, începu să simtă căldura cărbunelui aprins. Flacăra mocnită îi cuprinse trupul uscat. Într-o clipă, paiul începu să ardă, se înnegri, pocni și se rupse în două.

Amândouă bucățile au căzut în apă.

Cărbunele, rămas fără sprijin, alunecă și el în pârâu. De îndată ce atinse apa, se auzi un sfârâit scurt, iar cărbunele se stinse pe loc.

Bobul de fasole, care rămăsese pe malul celălalt, privind totul cu prudență, văzu întâmplarea și, în loc să se sperie, fu cuprins de un râs nestăpânit. I se păru atât de ciudat și neașteptat tot ce se petrecuse, încât începu să râdă și să râdă fără oprire.

Râdea atât de tare, încât aproape că se rostogolea de pe loc.

Dar a râs peste măsură.

Și, din pricina acestui râs prea puternic, bobul de fasole plesni.

Acolo s-ar fi sfârșit și povestea ei, dacă norocul nu i-ar fi ieșit încă o dată în cale.

Tocmai atunci, pe drumul de lângă pârâu trecea un croitor aflat în drumeție. Obosit de atâta mers, omul se oprise să se odihnească puțin pe malul apei. Cum era milos din fire și avea inimă bună, observă bobul de fasole crăpat și îi fu milă de el.

Scoase din desagă un ac și o ață și, cu multă grijă, îl cusă la loc.

Bobul de fasole îi mulțumi cât putu de frumos pentru ajutorul primit. Era din nou întreg și salvat.

Numai că croitorul folosise ață neagră.

Și de atunci, spune basmul, toate boabele de fasole au o cusătură neagră pe ele, ca semn al acelei întâmplări vechi.