A fost odată, de mult de tot, un rege a cărui înțelepciune era faimoasă în toată țara.

Nimic nu-i rămânea necunoscut și se spunea că veștile despre cele mai ascunse lucruri îi erau aduse prin aer.

Regele avea însă un obicei ciudat.

În fiecare zi la amiază, după ce masa era strânsă și nu mai era nimeni de față, un servitor de încredere trebuia să-i mai aducă un blid. Acesta era însă acoperit, iar servitorul nu știa ce se află înăuntru și nimeni altcineva nu știa, căci regele nu ridica capacul și nu mânca din el până când nu rămânea singur de tot. Asta a durat multă vreme, până când, într-o zi, pe servitorul care ducea blidul înapoi l-a cuprins o asemenea curiozitate, încât n-a mai putut rezista și a dus blidul în odaia sa. După ce a încuiat ușa cu grijă, a ridicat capacul și a văzut că înăuntru se afla un șarpe alb.

Văzându-l, nu s-a putut abține să nu-l guste; a tăiat o bucățică și a băgat-o în gură. De îndată ce carnea i-a atins limba, auzi sub fereastră un foșnet ciudat de voci subțiri.

S-a dus să asculte și și-a dat seama că erau vrăbiile care vorbeau între ele, povestindu-și tot ce văzuseră pe câmp și în pădure.

Gustarea din șarpe îi dăruise puterea de a înțelege graiul animalelor. S-a întâmplat ca tocmai în acea zi reginei să-i dispară cel mai frumos inel, iar bănueala a căzut pe servitorul de încredere care avea acces peste tot.

Regele l-a chemat în fața sa și l-a amenințat cu vorbe aspre că, dacă până a doua zi nu va putea numi făptașul, va fi considerat vinovat și pedepsit. Degeaba și-a strigat el nevinovăția, căci n-a primit nicio îndurare. Plin de teamă și neliniște, coborî în curte, gândindu-se cum să scape din acest necaz.

Acolo, niște rațe stăteau liniștite lângă un pârâu, se odihneau și își netezeau penele cu ciocul, purtând o conversație prietenească.

Servitorul s-a oprit să le asculte.

Ele își povesteau pe unde se plimbaseră în dimineața aceea și ce hrană bună găsiseră.

Una dintre ele spuse supărată: „Mie îmi stă ceva greu în stomac; am înghițit în grabă un inel care se afla sub fereastra reginei.” Atunci, servitorul a înșfăcat-o de gât, a dus-o la bucătărie și i-a spus bucătarului: „Taie-o pe aceasta, e bine hrănită.” — „Da,” zise bucătarul cântărind-o în mână, „nu s-a lăsat mai prejos la mâncare și așteaptă de mult să fie friptă.” I-a tăiat gâtul și, când a fost spintecată, inelul reginei a fost găsit în stomacul ei.

Servitorul a putut astfel să-și dovedească ușor nevinovăția în fața regelui, iar acesta, vrând să-și îndrepte greșeala, i-a permis să-și ceară o favoare, promițându-i orice rang înalt la curte. Servitorul a refuzat totul și a cerut doar un cal și bani de drum, căci avea dorința să vadă lumea și să călătorească o vreme.

După ce dorința i-a fost împlinită, a pornit la drum și a trecut într-o zi pe lângă un iaz, unde a observat trei pești prinși în stuf care se zbăteau după apă.

Deși se spune că peștii sunt muți, el le-a auzit tânguirea că trebuie să piară atât de amarnic.

Având o inimă miloasă, a descălecat și i-a pus pe cei trei prizonieri înapoi în apă.

Aceștia au dat din coadă de bucurie, și-au scos capetele la suprafață și i-au strigat: „Vom ține minte și îți vom răsplăti fapta pentru că ne-ai salvat!” A călărit mai departe și, după o vreme, i s-a părut că aude o voce în nisip, la picioarele sale.

A ascultat și a auzit cum un rege al furnicilor se plângea: „De ne-ar lăsa oamenii în pace cu animalele lor neîndemânatice! Calul ăsta prost îmi calcă oamenii cu copitele lui grele, fără nicio milă!” Tânărul a cotit pe un drum lateral, iar regele furnicilor i-a strigat: „Vom ține minte și îți vom răsplăti fapta!” Drumul l-a dus apoi într-o pădure, unde a văzut un tată corb și o mamă corb care stăteau lângă cuib și își aruncau puii afară.

„Plecați de aici, haidamaicilor!” strigau ei, „nu vă mai putem sătura, sunteți destul de mari ca să vă hrăniți singuri.” Sărmanii pui zăceau la pământ, dădeau din aripi și strigau: „Noi, bieți copii neajutorați, trebuie să ne hrănim singuri și nici măcar nu știm să zburăm! Ce ne rămâne de făcut decât să murim de foame aici?” Atunci, bunul tânăr a descălecat, și-a ucis calul cu sabia și l-a lăsat puilor de corb drept hrană.

Aceștia au venit țopăind, s-au săturat și au strigat: „Vom ține minte și îți vom răsplăti fapta!” Acum a trebuit să meargă pe jos și, după un drum lung, a ajuns într-un oraș mare.

Era mare zarvă pe străzi, iar un crainic călare vestea: fiica regelui își caută soț, dar cine vrea să o ceară trebuie să îndeplinească o sarcină grea; dacă nu reușește, își va pierde viața.

Mulți încercaseră deja, dar își pierduseră viața în zadar.

Tânărul, când a văzut-o pe fiica regelui, a fost atât de orbit de frumusețea ei, încât a uitat orice pericol, s-a dus în fața regelui și s-a oferit ca pretendent. A fost dus imediat la malul mării și, sub ochii săi, un inel de aur a fost aruncat în apă.

Regele i-a poruncit să scoată inelul din fundul mării, adăugând: „Dacă ieși la suprafață fără el, vei fi aruncat înapoi până când vei pieri în valuri.” Toți îl plângeau pe frumosul tânăr și l-au lăsat singur la malul mării.

Stătea pe țărm și se gândea ce să facă, când deodată văzu trei pești înotând spre el; nu erau alții decât cei cărora le salvase viața.

Cel din mijloc ținea în gură o scoică pe care a lăsat-o pe nisip, la picioarele tânărului.

Când acesta a ridicat-o și a deschis-o, inelul de aur era înăuntru. Plin de bucurie, i-a dus inelul regelui, așteptându-se să primească răsplata promisă.

Dar mândra fiică de rege, aflând că el nu îi este egal ca rang, l-a disprețuit și a cerut să îndeplinească o a doua sarcină.

S-a dus în grădină și a împrăștiat prin iarbă zece saci plini cu mei.

„Până mâine, înainte de răsăritul soarelui, trebuie să fie tot adunat,” spuse ea, „și să nu lipsească niciun singur bob.” Tânărul s-a așezat în grădină și se gândea cum ar fi posibil să rezolve sarcina, dar nu găsea nicio cale; stătea trist și aștepta zori de zi pentru a fi dus la moarte.

Dar când primele raze de soare au căzut în grădină, a văzut cei zece saci stând unul lângă altul, toți plini ochi, fără să lipsească vreun bob.

Regele furnicilor venise în timpul nopții cu mii și mii de furnici, iar micile animale recunoscătoare adunaseră meiul cu mare hărnicie.

Fiica regelui a venit în grădină și a văzut cu uimire că tânărul împlinise sarcina.

Totuși, nu și-a putut stăpâni inima mândră și a spus: „Chiar dacă a rezolvat cele două sarcini, nu-mi va fi soț până nu-mi va aduce un măr din Pomul Vieții.” Tânărul nu știa unde se află Pomul Vieții.

A pornit la drum cu gândul să meargă cât îl vor ținea picioarele, deși nu avea nicio speranță că-l va găsi.

După ce trecuse deja prin trei regate, a ajuns seara într-o pădure, s-a așezat sub un copac și a vrut să doarmă.

Atunci auzi un foșnet în ramuri și un măr de aur îi căzu în mână.

În același timp, trei corbi zburară spre el, i se așezară pe genunchi și îi spuseră: „Noi suntem cei trei pui de corb pe care i-ai salvat de la moarte.

Când am crescut și am auzit că cauți mărul de aur, am zburat peste mare până la capătul lumii, unde se află Pomul Vieții, și ți-am adus mărul.” Plin de bucurie, tânărul s-a întors acasă și i-a dus frumoasei prințese mărul de aur, iar aceasta nu mai avu nicio scuză.

Au tăiat mărul vieții în două și l-au mâncat împreună.

Atunci inima ei s-a umplut de iubire pentru el și au trăit împreună până la adânci bătrâneți într-o fericire netulburată.