În fața unei păduri mari trăia un tăietor de lemne cu soția lui, iar ei aveau un singur copil, o fetiță de trei ani. Erau însă atât de săraci, încât nu mai aveau nici pâinea cea de toate zilele și nu știau ce să-i mai dea de mâncare. Într-o dimineață, tăietorul de lemne a plecat plin de griji în pădure, la lucru, iar pe când tăia lemne, deodată i s-a arătat în față o femeie frumoasă și înaltă, care purta pe cap o coroană de stele strălucitoare, și i-a spus:

— Eu sunt Fecioara Maria, mama Pruncului Sfânt. Tu ești sărac și lipsit de toate; adu-mi copilul tău, îl voi lua cu mine, îi voi fi mamă și voi avea grijă de el.

Tăietorul de lemne a ascultat, și-a adus copilul și l-a încredințat Fecioarei Maria, care l-a luat cu ea sus, în cer. Acolo fetiței i-a mers bine: mânca pâine dulce și bea lapte dulce, hainele îi erau de aur, iar îngerașii se jucau cu ea.

Când a împlinit paisprezece ani, Fecioara Maria a chemat-o la ea și i-a spus:

— Draga mea copilă, trebuie să plec într-o călătorie lungă. Ia cheile celor treisprezece uși ale împărăției cerului și păstrează-le cu grijă. Douăsprezece dintre ele ai voie să le deschizi și să privești minunățiile dinăuntru, dar a treisprezecea, cea pentru care este această cheiță mică, îți este interzisă. Ai grijă să nu o deschizi, altfel vei deveni nefericită.

Fata a promis că va fi ascultătoare și, după ce Fecioara Maria a plecat, a început să cerceteze încăperile împărăției cerului: în fiecare zi deschidea câte una, până când le-a văzut pe toate douăsprezece. În fiecare dintre ele ședea câte un apostol, înconjurat de mare strălucire, iar fata se bucura de toată splendoarea și măreția, și îngerii care o însoțeau mereu se bucurau împreună cu ea.

Mai rămăsese doar ușa interzisă. Atunci a simțit o mare dorință să afle ce se ascunde în spatele ei și le-a spus îngerilor:

— N-am să o deschid de tot și nici n-am să intru, dar o voi descuia puțin, ca să putem privi prin crăpătură.

— Ah, nu! au spus îngerii. Ar fi un păcat: Fecioara Maria a interzis asta, și ți-ar putea aduce mare nenorocire.

Fata a tăcut, dar dorința din inima ei nu a tăcut, ci a ros-o și a împuns-o fără încetare și nu i-a dat pace. Iar într-o zi, când toți îngerii ieșiseră, s-a gândit:

„Acum sunt cu totul singură și aș putea să mă uit înăuntru; nu va ști nimeni dacă o fac.”

A căutat cheia și, când a ținut-o în mână, a băgat-o în broască, iar după ce a băgat-o, a și răsucit-o. Atunci ușa s-a deschis și ea a văzut Sfânta Treime șezând în foc și lumină. A rămas o clipă pe loc și a privit totul cu uimire, apoi a atins puțin strălucirea cu degetul, iar degetul i s-a făcut de aur.

Pe dată a cuprins-o o teamă cumplită, a trântit ușa și a fugit. Dar frica nu voia să dispară, orice ar fi început să facă, iar inima îi bătea neîncetat și nu se mai liniștea. Și aurul a rămas pe deget și nu s-a dus, oricât s-ar fi spălat și frecat.

Nu după mult timp, Fecioara Maria s-a întors din călătorie. A chemat fata la ea și i-a cerut înapoi cheile cerului. Când fata i-a întins mănunchiul, Fecioara a privit-o în ochi și a întrebat:

— N-ai deschis și a treisprezecea ușă?

— Nu, a răspuns fata.

Atunci Fecioara și-a pus mâna pe inima ei, a simțit cum bate și a înțeles bine că îi încălcase porunca și că descuiase ușa. A întrebat-o încă o dată:

— Ești sigură că n-ai făcut-o?

— Nu, a spus fata pentru a doua oară.

Atunci Fecioara i-a văzut degetul care devenise auriu de la atingerea focului ceresc, a înțeles bine că păcătuise, și a întrebat-o pentru a treia oară:

— N-ai făcut-o?

— Nu, a spus fata pentru a treia oară.

Atunci Fecioara Maria a spus:

— Nu m-ai ascultat și, pe deasupra, ai și mințit. Nu mai ești vrednică să rămâi în cer.

Atunci fata a căzut într-un somn adânc, iar când s-a trezit, se afla jos, pe pământ, în mijlocul unei pustietăți. A vrut să strige, dar nu putea scoate niciun sunet. S-a ridicat și a vrut să fugă, dar oriunde se întorcea, era oprită de tufe dese de spini, pe care nu le putea străbate. În pustietatea în care era închisă se afla un copac bătrân și scorburos, iar acesta trebuia să-i fie locuință. Acolo se strecura noaptea și dormea, iar când venea furtuna sau ploaia, acolo găsea adăpost. Dar era o viață jalnică, iar când se gândea cât de frumos fusese în cer și cum se jucaseră îngerii cu ea, plângea cu amar.

Rădăcinile și fructele de pădure erau singura ei hrană și le căuta cât de departe putea ajunge. Toamna aduna nucile și frunzele căzute și le ducea în scorbură; nucile îi erau hrană iarna, iar când veneau zăpada și gheața, se ghemuia în frunze ca un biet animăluț, ca să nu înghețe. Curând, hainele i s-au rupt și au căzut bucățică cu bucățică de pe ea. Iar când soarele a început din nou să încălzească, ieșea afară și se așeza în fața copacului, iar părul ei lung o acoperea din toate părțile ca o mantie. Așa a stat ani de-a rândul și a simțit toată jalea și mizeria lumii.

Într-o zi, când copacii erau iarăși plini de verdeață proaspătă, regele ținutului vâna în pădure și urmărea o căprioară. Pentru că aceasta fugise în desișul care înconjura locul din pădure, regele a coborât de pe cal, a dat la o parte tufele și și-a croit drum cu sabia. Când în cele din urmă a reușit să pătrundă, a văzut sub copac o fată minunat de frumoasă, care stătea acolo acoperită din creștet până la degetele picioarelor cu părul ei auriu. El s-a oprit și a privit-o cu uimire, apoi i-a vorbit:

— Cine ești? De ce stai aici, în pustietate?

Dar ea nu i-a răspuns, căci nu-și putea deschide gura. Regele a continuat:

— Vrei să mergi cu mine la castelul meu?

Atunci ea a dat doar puțin din cap. Regele a luat-o în brațe, a urcat-o pe cal și a dus-o acasă. Când a ajuns la castelul regal, a poruncit să fie îmbrăcată în haine frumoase și i-a dat tot ce-i prisosea. Și, deși nu putea vorbi, era atât de frumoasă și plăcută, încât el a îndrăgit-o din toată inima, și nu a trecut mult până s-a însurat cu ea.

După aproape un an, regina a născut un fiu. În noaptea aceea, când zăcea singură în pat, i s-a arătat Fecioara Maria și i-a spus:

— Dacă vrei să spui adevărul și să mărturisești că ai descuiat ușa interzisă, îți voi deschide gura și îți voi reda vorbirea. Dar dacă stăruiești în păcat și negi cu încăpățânare, îți voi lua copilul nou-născut.

Atunci i s-a dat voie reginei să răspundă, dar ea a rămas împietrită și a spus:

— Nu, n-am deschis ușa interzisă.

Și Fecioara Maria i-a luat copilul nou-născut din brațe și a dispărut cu el. A doua zi dimineață, când copilul nu a mai fost găsit, oamenii au început să șușotească spunând că regina ar fi o mâncătoare de oameni și că și-ar fi omorât propriul copil. Ea auzea totul, dar nu putea spune nimic împotrivă. Regele însă nu voia să creadă, fiindcă o iubea atât de mult.

După un an, regina a născut din nou un fiu. În timpul nopții, Fecioara Maria a venit iarăși la ea și i-a spus:

— Dacă vrei să mărturisești că ai deschis ușa interzisă, îți voi da înapoi copilul și îți voi dezlega limba. Dar dacă rămâi în păcat și negi, îl voi lua cu mine și pe acesta.

Atunci regina a spus din nou:

— Nu, n-am deschis ușa interzisă.

Și Fecioara i-a luat copilul din brațe și l-a dus cu ea în cer. Dimineața, când și acest copil dispăruse, oamenii au spus cu glas tare că regina l-a înghițit, iar sfetnicii regelui au cerut să fie judecată. Dar regele o iubea atât de mult, încât nu putea crede asta și le-a poruncit sfetnicilor, sub pedeapsa vieții, să nu mai vorbească despre aceasta.

În anul următor, regina a născut o fetiță frumoasă. Atunci Fecioara Maria i s-a arătat pentru a treia oară noaptea și i-a spus:

— Urmează-mă.

A luat-o de mână și a dus-o în cer, unde i-a arătat pe cei doi copii mai mari ai ei, care râdeau și se jucau cu globul pământesc. Regina s-a bucurat văzându-i, iar atunci Fecioara Maria i-a spus:

— Inima ta încă nu s-a înmuiat? Dacă recunoști că ai deschis ușa interzisă, îți voi da înapoi cei doi băieței ai tăi.

Dar regina a răspuns pentru a treia oară:

— Nu, n-am deschis ușa interzisă.

Atunci Fecioara a lăsat-o din nou să coboare pe pământ și i-a luat și al treilea copil.

A doua zi dimineață, când vestea s-a răspândit, toți oamenii au strigat tare:

— Regina este o mâncătoare de oameni, trebuie condamnată!

Și regele nu și-a mai putut opri sfetnicii. S-a ținut judecată împotriva ei, iar pentru că nu putea răspunde și nu se putea apăra, a fost condamnată să moară pe rug. S-au adunat lemnele, iar când a fost legată de un stâlp și focul a început să ardă de jur împrejur, gheața grea a mândriei i s-a topit și inima i s-a umplut de căință. Atunci s-a gândit:

„De-aș mai putea mărturisi înainte de moarte că am deschis ușa!”

Și atunci i-a venit glasul și a strigat tare:

— Da, Maria, eu am făcut-o!

Și pe dată a început să plouă din cer și a stins flăcările focului, iar deasupra ei a strălucit o lumină, și Fecioara Maria a coborât avându-i alături pe cei doi băieței și ținând în brațe fetița nou-născută. Și i-a spus cu blândețe:

— Celui care își căiește păcatul și îl mărturisește, îi este iertat.

Apoi i-a dat înapoi cei trei copii, i-a dezlegat limba și i-a dăruit fericire pentru tot restul vieții.