Un tată avea doi fii. Cel mai mare era isteț și priceput și știa să se descurce în toate. Cel mai mic însă era prostuț, nu pricepea și nu învăța nimic, iar când îl vedeau oamenii, spuneau: „Cu acesta, tatăl va mai avea mult de tras!” Când era ceva de făcut, fratele cel mare trebuia întotdeauna să se ocupe; dar dacă tatăl îl trimitea târziu sau chiar noaptea să aducă ceva, iar drumul trecea pe lângă cimitir ori prin alt loc înfricoșător, răspundea: „Ah, nu, tată, nu merg acolo, mi-e frică!” Căci îi era teamă. Sau, când seara, la foc, se spuneau povești de te făceau să-ți stea pielea găină, ascultătorii ziceau uneori: „Ah, mă ia cu fiori!” Cel mai mic stătea într-un colț și asculta, fără să poată pricepe ce înseamnă asta. „Mereu spun: «Mi-e frică, mă ia cu fiori!» Pe mine nu mă ia cu fiori. O fi vreo meșteșugărie de care eu iarăși nu știu nimic.”

S-a întâmplat apoi ca, într-o zi, tatăl să-i spună:
— Ascultă, tu, cel din colț, crești mare și voinic; trebuie și tu să înveți ceva din care să-ți câștigi pâinea. Uite cât se străduiește fratele tău, iar la tine totul e în zadar.
— Ei, tată, a răspuns el, eu aș vrea bucuros să învăț ceva; da, dacă s-ar putea, aș vrea să învăț ce e frica; despre asta nu înțeleg deloc nimic.

Fratele mai mare a râs când a auzit și și-a zis în sinea lui: „Doamne, ce nătărău e fratele meu! Din el n-o să iasă nimic toată viața lui. Ce vrea să ajungă ceva trebuie să se îndoaie de timpuriu.” Tatăl a oftat și i-a răspuns:
— Frica ai s-o înveți tu, dar cu asta nu-ți vei câștiga pâinea.

Nu după mult timp, paracliserul a venit în vizită pe la ei. Tatăl i s-a plâns și i-a povestit cât de nepriceput era fiul lui cel mic în toate, cum nu știa nimic și nu învăța nimic.
— Închipuie-ți, când l-am întrebat din ce vrea să-și câștige pâinea, a spus că vrea să învețe ce e frica.
— Dacă asta e tot, a răspuns paracliserul, poate învăța la mine. Lasă-l la mine, că îl cioplesc eu.

Tatăl a fost de acord, fiindcă se gândea: „Băiatul tot o să se mai îndrepte puțin.” Paracliserul l-a luat așadar în casă, iar băiatul trebuia să tragă clopotele. După câteva zile, l-a trezit la miezul nopții, i-a poruncit să se scoale, să urce în turnul bisericii și să tragă clopotul. „Acum o să afli tu ce e frica”, gândea el, și a urcat pe ascuns înaintea lui. Când băiatul a ajuns sus și s-a întors să apuce funia clopotului, a văzut pe scară, în fața deschizăturii turnului, o siluetă albă.

— Cine-i acolo? a strigat el.

Dar silueta nu a răspuns, nici nu s-a mișcat.
— Răspunde! a strigat băiatul. Sau pleacă de aici, n-ai ce căuta noaptea pe aici!

Paracliserul a rămas însă nemișcat, ca băiatul să creadă că vede o fantomă. Băiatul a strigat a doua oară:
— Ce vrei aici? Vorbește, dacă ești om de treabă, sau te arunc pe scări!

Paracliserul se gândi: „N-o fi vorbind el chiar serios”, și n-a scos un sunet, stând ca de piatră. Atunci băiatul l-a strigat și a treia oară, iar când nici atunci nu a primit răspuns, a luat avânt și a împins „fantoma” pe scări, de a căzut zece trepte mai jos și a rămas într-un colț. După aceea a tras clopotul, a mers acasă, s-a culcat fără să spună o vorbă și a adormit.

Nevasta paracliserului și-a așteptat multă vreme bărbatul, dar el nu mai venea. În cele din urmă s-a speriat, l-a trezit pe băiat și l-a întrebat:
— Nu știi unde a rămas bărbatul meu? A urcat în turn înaintea ta.
— Nu, a răspuns băiatul, dar cineva stătea pe scară, în dreptul deschizăturii turnului, și pentru că nu voia nici să răspundă, nici să plece, l-am luat drept hoț și l-am împins jos. Duceți-vă și vedeți dacă el a fost; mi-ar părea rău.

Femeia a fugit și și-a găsit bărbatul zăcând într-un colț, văitându-se, cu un picior rupt. L-a dus jos și s-a dus țipând la tatăl băiatului:
— Băiatul dumneavoastră a făcut o nenorocire! Mi-a aruncat bărbatul pe scări și i-a rupt piciorul. Luați-l pe netrebnicul ăsta din casa noastră!

Tatăl s-a speriat, a venit în fugă și l-a certat:
— Ce fel de pozne nelegiute sunt astea? Numai diavolul ți le-a putut băga în cap!
— Tată, a răspuns el, ascultă-mă, sunt nevinovat. Stătea acolo noaptea ca unul care avea de gând să facă rău. Eu nu știam cine este și l-am rugat de trei ori să vorbească ori să plece.
— Ah, a spus tatăl, cu tine am numai necazuri. Ieși din fața ochilor mei, nu vreau să te mai văd!
— Da, tată, cu plăcere, a răspuns el. Așteaptă doar să se facă ziuă, atunci plec și mă duc să învăț ce e frica; măcar așa voi ști și eu un meșteșug din care să pot trăi.
— Învață ce vrei, a spus tatăl, pentru mine totuna e. Uite aici cincizeci de taleri, ia-i și pleacă în lume, dar să nu spui nimănui de unde ești și cine este tatăl tău, căci mi-e rușine cu tine.
— Da, tată, cum doriți. Dacă nu cereți nimic mai mult, asta pot face ușor.

Când s-a făcut ziuă, băiatul și-a pus cei cincizeci de taleri în buzunar, a pornit la drum și tot spunea întruna:
„De m-ar lua și pe mine fiorii! De m-ar lua și pe mine fiorii!”

Atunci s-a apropiat un om care l-a auzit vorbind singur, iar după ce au mers o bucată și au ajuns într-un loc de unde se vedea spânzurătoarea, omul i-a zis:
— Vezi acolo copacul acela, unde șapte oameni s-au însurat cu fiica funarului și acum învață să zboare? Așază-te dedesubt și așteaptă până vine noaptea și ai să înveți ce e frica.
— Dacă numai atât trebuie, a răspuns băiatul, atunci e ușor. Iar dacă învăț așa de repede ce e frica, îți dau cei cincizeci de taleri. Vino doar mâine dimineață la mine.

Băiatul s-a dus la spânzurătoare, s-a așezat dedesubt și a așteptat până seara. Și pentru că îi era frig, și-a făcut un foc. Dar la miezul nopții vântul bătea atât de rece, încât, cu tot focul, nu se putea încălzi. Iar când vântul îi izbea pe cei spânzurați unii de alții și-i făcea să se legene, băiatul s-a gândit: „Dacă eu îngheț aici jos, lângă foc, ce frig o fi pentru cei de sus, care se zbuciumă acolo!” Și fiindcă i s-a făcut milă, a pus scara, s-a urcat, i-a dezlegat unul câte unul și i-a coborât pe toți șapte. Apoi a ațâțat focul, a suflat în el și i-a așezat în jurul focului, ca să se încălzească. Dar ei stăteau fără să se miște, iar focul le-a prins hainele. Atunci el le-a spus:
— Aveți grijă, că altfel vă spânzur la loc.

Morții însă nu au auzit, tăceau și-și lăsau zdrențele să ardă. Atunci el s-a supărat și a spus:
— Dacă nu vreți să aveți grijă, nu vă mai pot ajuta, că nu vreau să ard împreună cu voi.

Și i-a spânzurat iar, pe rând, la loc. Apoi s-a așezat lângă focul lui și a adormit. Dimineața a venit omul și a vrut cei cincizeci de taleri, zicând:
— Ei, acum știi ce e frica?
— Nu, a răspuns băiatul, de unde să știu? Cei de sus nici n-au deschis gura și au fost atât de proști, încât și-au lăsat să le ardă zdrențele de pe ei.

Omul a văzut că nu va pleca în ziua aceea cu cei cincizeci de taleri și a plecat zicând:
— Așa ceva nu mi-a mai fost dat să văd!

Băiatul și-a văzut și el de drum și a început iar să vorbească singur:
— Ah, de m-ar lua și pe mine fiorii! Ah, de m-ar lua și pe mine fiorii!

L-a auzit un căruțaș care mergea în urma lui și l-a întrebat:
— Cine ești?
— Nu știu, a răspuns băiatul.
— De unde ești?
— Nu știu.
— Cine e tatăl tău?
— Nu am voie să spun.
— Ce tot mormăi acolo în barbă?
— Ei, a răspuns băiatul, aș vrea să mă ia fiorii, dar nimeni nu mă poate învăța.
— Lasă prostiile astea, a spus căruțașul. Vino cu mine, am să văd eu unde te pot așeza.

Băiatul a mers cu căruțașul și seara au ajuns la un han, unde voiau să înnopteze. Când a intrat în odaie, băiatul a spus din nou, tare:
— De m-ar lua și pe mine fiorii! De m-ar lua și pe mine fiorii!

Hangiul, care a auzit, a râs și a spus:
— Dacă asta îți dorești, aici s-ar găsi poate ocazia.
— Ah, taci din gură, a spus hangița, mulți curioși și-au pierdut viața; ar fi păcat de ochii aceștia frumoși, dacă n-ar mai vedea lumina zilei.

Dar băiatul a spus:
— Oricât de greu ar fi, tot vreau să învăț; tocmai de asta am plecat de acasă.

Nu i-a dat pace hangiului până când acesta i-a povestit că nu departe se afla un castel fermecat, unde cineva ar putea învăța lesne ce e frica, dacă ar veghea în el trei nopți. Regele îi făgăduise de soție pe fiica lui celui care ar îndrăzni, iar ea era cea mai frumoasă fecioară pe care o luminase soarele; în castel se aflau și mari comori, păzite de duhuri rele, care atunci s-ar fi eliberat și ar fi putut face un sărac foarte bogat. Mulți intraseră acolo, dar niciunul nu mai ieșise viu.

A doua zi dimineață, băiatul s-a dus la rege și a spus:
— Dacă mi se îngăduie, aș vrea să veghez trei nopți în castelul fermecat.

Regele l-a privit și, pentru că i-a plăcut de el, i-a spus:
— Poți să-ți alegi trei lucruri, dar trebuie să fie lucruri fără viață, și le poți lua cu tine în castel.

Atunci el a răspuns:
— Atunci cer un foc, un strung și un banc de lucru pentru cioplit, cu cuțitul.

Regele a poruncit ca toate acestea să-i fie duse în castel încă din timpul zilei. Când s-a lăsat noaptea, băiatul a urcat, și-a făcut într-o cameră un foc puternic, a pus bancul de lucru cu cuțitul alături și s-a așezat la strung.
— Ah, de m-ar lua și pe mine fiorii, a spus el, dar nici aici n-am să învăț.

Pe la miezul nopții a vrut să mai ațâțe focul și, pe când sufla în el, deodată s-a auzit un glas dintr-un colț:
— Au, miau! Ce frig ne este!

— Nătărăilor! a strigat el. De ce țipați? Dacă vă e frig, veniți și încălziți-vă la foc!

Și de îndată ce a spus asta, două pisici negre mari au sărit lângă el dintr-o singură săritură puternică, s-au așezat de o parte și de alta și l-au privit sălbatic cu ochii lor de foc. După o vreme, după ce s-au încălzit, au spus:
— Tovarășe, nu vrei să jucăm o partidă de cărți?
— De ce nu? a răspuns el. Dar mai întâi arătați-mi labele voastre.

Atunci ele și-au întins ghearele.
— Ei, a spus el, ce unghii lungi aveți! Stați puțin, că trebuie mai întâi să vi le tai.

Le-a apucat de ceafă, le-a ridicat pe bancul de lucru și le-a prins labele în menghină.
— V-am văzut eu bine la degete, a spus el, mi-a pierit cheful de joc!

Le-a omorât și le-a aruncat afară, în apă. Dar după ce le-a venit de hac celor două și voia să se întoarcă la foc, au năvălit din toate colțurile și crăpăturile pisici negre și câini negri, legați cu lanțuri înroșite de foc, tot mai mulți și mai mulți, încât el nu se mai putea mișca. Urlau îngrozitor, călcau peste focul lui, îl trăgeau în toate părțile și voiau să-l stingă. El a privit asta o vreme liniștit, dar când lucrurile au mers prea departe, a apucat cuțitul de cioplit și a strigat:
— Afară de aici, ticăloșilor!

Și s-a repezit asupra lor. O parte au fugit, pe celelalte le-a ucis și le-a aruncat afară, în iaz. Când s-a întors, a întețit din nou focul din scântei și s-a încălzit. Și, pe când stătea astfel, nu-și mai putea ține ochii deschiși și i s-a făcut somn. Atunci s-a uitat în jur și a văzut într-un colț un pat mare.
— Asta îmi vine tocmai bine, a spus, și s-a întins în el.

Dar când a vrut să închidă ochii, patul a început să se miște singur și s-a plimbat prin tot castelul.
— Foarte bine, a spus el, doar mergi ceva mai zdravăn!

Atunci patul s-a pornit de parcă ar fi fost tras de șase cai, peste praguri și scări, în sus și în jos; deodată — hop, hop! — s-a răsturnat, cu picioarele în sus, de a căzut peste el ca un munte.

Dar băiatul a aruncat pături și perne în aer, a ieșit de sub el și a spus:
— Acum să se plimbe cine are chef!

S-a culcat iar lângă foc și a dormit până dimineață. Dimineața a venit regele și, când l-a văzut zăcând jos pe podea, a crezut că fantomele îl omorâseră și că era mort.
— Mare păcat de tânărul acesta frumos, a spus el.

Băiatul a auzit, s-a ridicat și a spus:
— Încă nu s-a ajuns până acolo!

Regele s-a mirat, s-a bucurat și l-a întrebat cum i-a mers.
— Destul de bine, a răspuns el. O noapte a trecut, și celelalte două vor trece și ele.

Când a ajuns la hangiu, acela a făcut ochii mari.
— Nu credeam că te voi mai vedea viu, a spus el. Ai aflat acum ce e frica?
— Nu, a răspuns băiatul, totul a fost degeaba. Dacă mi-ar putea spune cineva!

A doua noapte s-a dus iarăși în vechiul castel, s-a așezat lângă foc și a început din nou cântecul lui vechi:
— De m-ar lua și pe mine fiorii!

Când s-a apropiat miezul nopții, s-a auzit un zgomot și o hurducăială; la început încet, apoi tot mai tare, apoi s-a făcut puțin liniște, iar în cele din urmă a căzut pe horn, cu mare zarvă, jumătate de om, chiar în fața lui.
— Hei! a strigat el. Mai lipsește încă o jumătate, că asta e prea puțin.

Atunci zgomotul a început din nou, s-a auzit vuiet și urlete, și a căzut și cealaltă jumătate.
— Stai, a spus el, am să-ți mai întețesc puțin focul.

După ce a făcut asta și s-a întors din nou, cele două bucăți se lipiseră și pe locul lui ședea un om înfiorător.
— Așa nu ne-a fost vorba, a spus băiatul, banca e a mea.

Omul a vrut să-l împingă, dar băiatul nu s-a lăsat, l-a îmbrâncit cu putere și s-a așezat din nou la locul lui. Apoi au mai căzut și alți oameni, unul după altul; au adus nouă oase de mort și două cranii, le-au așezat și au început să joace popice. Băiatului i-a venit și lui pofta și a întrebat:
— Auziți, pot să joc și eu?
— Da, dacă ai bani.
— Bani am destui, a răspuns el, dar bilele voastre nu sunt tocmai rotunde.

A luat craniile, le-a pus în strung și le-a rotunjit.
— Așa, acum o să meargă mai bine, a spus el. Ei, acum începe veselia!

A jucat cu ei și a pierdut câțiva bani, dar când a bătut ora douăsprezece, totul a dispărut din fața ochilor lui. El s-a culcat și a adormit liniștit. Dimineața a venit regele și a vrut să afle cum i-a mers.
— Cum a fost de data asta? l-a întrebat.
— Am jucat popice, a răspuns el, și am pierdut câțiva bănuți.
— Și nu ți-a fost frică?
— Ei, nici vorbă, a spus el, m-am distrat de minune. Dacă aș ști și eu ce e frica!

În a treia noapte s-a așezat din nou pe banca lui și a spus, cam necăjit:
— Dacă tot m-ar lua odată și pe mine fiorii!

Când s-a făcut târziu, au venit șase bărbați mari și au adus un sicriu. Atunci el a spus:
— Ha, ha, ăsta e desigur verișorul meu, care a murit acum câteva zile!

A făcut semn cu degetul și a strigat:
— Vino, verișorule, vino!

Ei au pus sicriul jos, iar el s-a apropiat și a ridicat capacul: înăuntru zăcea un om mort. I-a atins fața, dar era rece ca gheața.
— Stai, a spus el, te încălzesc eu puțin.

S-a dus la foc, și-a încălzit mâna și i-a pus-o pe față, dar mortul a rămas rece. Atunci l-a scos din sicriu, s-a așezat lângă foc, l-a pus în poală și i-a frecat brațele, ca sângele să înceapă iar să circule. Și pentru că nici asta n-a ajutat, i-a venit în minte: „Când doi stau în pat împreună, se încălzesc unul pe altul.” L-a dus deci în pat, l-a învelit și s-a culcat lângă el. După o vreme, mortul s-a încălzit și a început să se miște. Atunci băiatul a spus:
— Vezi, verișorule, dacă nu te încălzeam eu!

Dar mortul s-a ridicat și a strigat:
— Acum am să te sugrum!
— Cum? a spus băiatul. Asta mi-e răsplata? Îndată te bag la loc în sicriul tău!

L-a ridicat, l-a aruncat înapoi în sicriu și a pus capacul la loc; apoi au venit cei șase bărbați și l-au dus din nou.
— Tot nu mă ia cu fiori, a spus el, aici n-am să învăț toată viața mea ce e frica.

Atunci a intrat un om, mai mare decât toți ceilalți și înfiorător la vedere; era însă bătrân și avea o barbă lungă și albă.
— O, netrebnicule! a strigat el. Acum ai să înveți în curând ce e frica, fiindcă ai să mori.
— Nu așa de repede, a răspuns băiatul. Dacă trebuie să mor, trebuie să fiu și eu de față.
— Am să te înhaț eu imediat, a spus dihania.
— Ușor, ușor, nu te umfla atât în pene. Sunt tot atât de puternic ca tine, ba poate chiar mai puternic.
— Asta o vom vedea, a spus bătrânul. Dacă ești mai puternic decât mine, te las să pleci. Hai să încercăm.

L-a dus prin coridoare întunecoase la o fierărie, a luat un topor și, dintr-o singură lovitură, a înfipt o nicovală în pământ.
— Asta pot și eu mai bine, a spus băiatul și s-a dus la cealaltă nicovală.

Bătrânul s-a pus lângă el să privească, iar barba lui albă atârna în jos. Atunci băiatul a ridicat toporul, a despicat nicovala dintr-o lovitură și i-a prins bătrânului barba în ea.
— Acum te-am prins, a spus băiatul, de-acum moartea e pentru tine.

Apoi a luat o bară de fier și a început să-l lovească pe bătrân până când acesta a început să se văicărească și l-a rugat să se oprească, promițându-i mari bogății. Băiatul a scos toporul și l-a lăsat liber. Bătrânul l-a dus din nou în castel și i-a arătat, într-o pivniță, trei lăzi pline cu aur.
— Din acesta, a spus el, o parte este pentru săraci, alta pentru rege, iar a treia pentru tine.

Tocmai atunci a bătut ceasul miezul nopții, iar duhul a dispărut, astfel încât băiatul a rămas în întuneric.
— Tot am să mă descurc eu cumva, a spus el.

A bâjbâit prin întuneric, a găsit drumul înapoi spre cameră și a dormit acolo lângă focul lui. Dimineața a venit regele și i-a spus:
— Acum, cu siguranță, ai aflat ce e frica.
— Nu, a răspuns el, ce o fi oare? A venit verișorul meu cel mort, apoi un om bărbos, care mi-a arătat jos mult aur, dar ce e frica nu mi-a spus nimeni.

Atunci regele i-a spus:
— Ai dezlegat castelul de blestem și vei lua de soție pe fiica mea.
— Toate astea sunt foarte bune, a răspuns el, dar eu încă tot nu știu ce e frica.

Aurul a fost adus sus și s-a făcut nunta; dar tânărul rege, oricât de mult își iubea soția și oricât de vesel era, spunea mereu:
— De m-ar lua și pe mine fiorii! De m-ar lua și pe mine fiorii!

În cele din urmă, lucrul acesta a supărat-o pe soția lui. Camerista ei a spus:
— Lasă, am eu leac pentru asta; o să afle el ce e frica.

A ieșit la pârâul care curgea prin grădină și a poruncit să i se aducă o găleată plină cu pești mici. Noaptea, când tânărul rege dormea, soția lui a trebuit să-i tragă plapuma și să-i verse peste el găleata cu apă rece și cu peștii mici, astfel încât aceștia să se zbată pe lângă el. Atunci el s-a trezit și a strigat:

— Ah, ce mă trec fiorii, ce mă trec fiorii, dragă nevastă! Da, acum știu ce este frica!