A fost odată un prinț care își pusese în gând să se căsătorească cu o prințesă, însă nu cu orice fel de fată, ci cu una adevărată, de viță nobilă până în măduva oaselor.

A colindat lumea întreagă, trecând prin regate îndepărtate și bătând la porțile celor mai înalte castele, dar la fiecare pas găsea câte un cusur. Unele fete erau frumoase, dar nu aveau maniere; altele erau bogate, dar aveau inima rece.

Mereu îi rămânea în suflet o îndoială, așa că s-a întors la tatăl și mama sa, într-o seară de toamnă, trist și deznădăjduit că va rămâne singur pe lume.

Într-o noapte, s-a stârnit o furtună cumplită, de parcă cerul se prăbușea peste pământ.

Fulgerele brăzdau bezna, tunetele făceau ferestrele castelului să tremure, iar ploaia cădea cu atâta forță încât șuvoaiele inundau drumurile. Deodată, s-a auzit un ciocănit repetat în poarta cea mare.

Regele însuși, mirat de îndrăzneala oricui s-ar fi aflat afară pe o asemenea vreme, și-a luat mantia și s-a dus să deschidă. În fața porții stătea o fată, dar biata de ea era într-o stare jalnică.

Apa îi curgea șiroaie din păr și de pe hainele de mătase, intra prin vârful pantofilor și ieșea prin călcâie, iar ea tremura din toate încheieturile. Cu toate acestea, când regele a întrebat-o cine este, fata a ridicat privirea și a răspuns cu o voce limpede: „Sunt o prințesă adevărată”.

Bătrâna regină, care privea de pe scări, n-a spus nimic, dar în sinea ei s-a gândit că va afla foarte repede adevărul.

S-a dus în odaia de oaspeți și, fără să o vadă nimeni, a ridicat toate saltelele de pe pat. Pe fundul patului, chiar pe scândura goală, a așezat un singur bob de mazăre, mic și tare.

Peste acest bob a clădit apoi un munte de așternuturi: a pus douăzeci de saltele groase de lână și, peste ele, alte douăzeci de dunsuri uriașe, umplute cu cel mai moale puf de gâscă.

Acolo a fost trimisă prințesa să se odihnească, urcând pe o scară înaltă până în vârful patului improvizat.

Noaptea a trecut greu pentru biata fată. În timp ce restul regatului dormea sub sunetul ploii, ea se foia neîncetat, simțind că sub ea se află un bolovan ascuțit care o împungea în spate oriunde s-ar fi așezat.

Dimineața, când s-a coborât la micul dejun, regele, regina și prințul au întrebat-o cu toții, cu sufletul la gură, cum a dormit. Fata a suspinat și le-a mărturisit că a avut o noapte groaznică, spunându-le că aproape n-a închis ochii din pricina unui obiect tare care a lăsat-o plină de vânătăi.

Auzind acestea, prințul a simțit o bucurie imensă, căci acum știa sigur că a găsit-o pe cea căutată. Numai o prințesă adevărată putea avea o piele atât de delicată.

În timpul ospățului care a urmat, prințesa le-a povestit cu lux de amănunte cum ajunsese în acea stare jalnică.

Plecase din regatul tatălui său spre o țară vecină, într-o misiune de pace, însoțită de o gardă de onoare și o trăsură poleită cu aur. Însă, când au ajuns în trecătoarea munților, cerul s-a înnegrit brusc.

Vântul a început să urle printre stânci ca o fiară rănită, iar trăsura a fost prinsă într-o viitură ce a măturat drumul. Caii s-au smucit din hățuri, iar prințesa a fost nevoită să sară din vehiculul care se rostogolea spre prăpastie.

A rătăcit ore în șir prin noroi și mărăcini care îi sfâșiau rochia de dantelă, fără să vadă la un pas în fața ei. Când a zărit luminile castelului lor, a crezut că e o halucinație, dar a continuat să meargă, mânată de instinctul de supraviețuire pe care doar cineva educat să nu renunțe niciodată îl poate avea.

Nunta a fost un eveniment cum nu se mai văzuse în acele ținuturi. Pregătirile au durat o lună întreagă, timp în care bucătarii regali au copt cozonaci uriași și au pregătit fripturi stropite cu vin vechi de un secol.

Croitorii au lucrat zi și noapte la o rochie nouă pentru prințesă, cusută cu fir de argint și împodobită cu perle aduse de la fundul mării, pentru a înlocui zdrențele lăsate de furtună. Invitați din toate colțurile lumii au sosit în trăsuri fastuoase, iar grădinile castelului au fost luminate de mii de felinare suspendate.

Ceremonia a avut loc în catedrala mare, unde sunetul orgii a făcut să vibreze aerul de emoție.

Când prințul și prințesa au ieșit pe trepte, poporul a aruncat cu petale de trandafir, iar cerul a fost luminat de focuri de artificii colorate, ca o amintire a fulgerelor care îi aduseseră împreună, dar de data aceasta aducătoare de bucurie.

După nuntă, viața la castel s-a schimbat radical. Prințesa s-a dovedit a fi nu doar sensibilă, ci și extrem de înțeleaptă. Ea a cerut ca în fiecare an, în noaptea marii furtuni, porțile castelului să rămână larg deschise pentru orice drumeț rătăcit, iar în camera unde dormise ea să fie pregătite mereu haine uscate și mâncare caldă. Ea nu a uitat niciodată cum a fost să fie o străină la poarta cuiva.

Mai mult, ea a început să se ocupe de școlile din regat, învățându-i pe copii că adevărata noblețe nu stă doar în titluri, ci în bunătate și în curajul de a înfrunta greutățile fără a-ți pierde demnitatea.

Prințul, la rândul său, era fascinat de soția lui. Adesea o privea cum citea în biblioteca regală sau cum se plimba prin grădină, minunându-se de cât de norocos fusese.

Bobul de mazăre, așezat în caseta lui de sticlă din muzeu, a devenit un simbol al discernământului. Se spunea că, dacă un mincinos s-ar fi apropiat de el, bobul s-ar fi transformat în praf, dar mazărea a rămas intactă timp de decenii, sub privirile curioase ale vizitatorilor care veneau de departe să vadă obiectul ce testase sensibilitatea unei regine.

Anii au trecut, iar cei doi au condus regatul cu dreptate și pace. Au avut copii care, la rândul lor, au învățat povestea bunicilor lor.

Ori de câte ori unul dintre micii prinți se plângea de vreo mică zgârietură sau de un așternut puțin cam aspru, regina îi zâmbea cu blândețe și îi amintea că pielea fină este o binecuvântare, dar o inimă puternică este cea care contează cu adevărat.

Legenda prințesei și a bobului de mazăre a rămas vie, trecând de la o generație la alta, ca o dovadă că uneori, cele mai mici detalii pot schimba destine întregi.