Într-o amiază de vară, pe un gard de nuiele de la marginea unei ogrăzi, o cămașă de in proaspăt spălată se întindea la soare, mândră de albul ei sclipitor. Lângă gard, o plantă de in, încă verde și subțirică, o privea cu nespusă admirație.

— Știi tu, cămașă dragă, ce erai odată? întrebă inul cu voce moale.

Cămașa se umflă puțin în vânt, foșnind cu dispreț: — Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi acum: o cămașă albă și aleasă, făcută să îmbrace oamenii la sărbători. Așa am fost mereu!

Călătoria de la sămânță la pânză

— Nu-i așa, surioară, zâmbi planta de in. Ai început ca o biată sămânță uitată în țărână. Apoi ai crescut ca o buruiană înaltă, clătinată de vânt, exact cum sunt eu acum. Aveai tulpina subțire și o floricică albastră care privea spre cer.

Cămașa tăcea, mirată, iar inul continuă povestea:

— Când te-ai copt, oamenii te-au smuls din pământ cu tot cu rădăcină. Te-au legat în fuioare și te-au lăsat să te usuci sub arșița soarelui. Apoi a început greul: te-au bătut cu bețele ca să-ți scoată semințele, te-au dus la baltă și te-au scufundat în apă zece zile, să-ți putrezească tulpina cea tare. Ai îndurat frigul apei și greutatea pietrelor care te țineau la fund.

— După ce te-ai uscat iar pe gardul acesta, te-au melițat. Tot ce era lemn în tine s-a prefăcut în praf și pozderie, rămânând doar cojița subțire, care a devenit fuior. Femeile te-au pieptănat cu grijă până ai devenit moale ca mătasea. Te-au pus în furcă și, din degetele lor dibace, te-au tors, prefăcându-te în fir subțire.

Magia stativelor

Inul vorbea acum cu patos, descriind cum firele au fost fierte în leșie pentru a deveni albe, cum au fost depănate pe mosoare și urzite pe stative.

— Te-au trecut prin ițe și prin spată, iar suveica a zburat printre firele tale zi și noapte. Lovitura vatalelor te-a făcut deasă și puternică. Apoi, pânză fiind, te-au dus din nou la râu, te-au întins pe iarbă și te-au stropit cu apă sub soarele amiezii până când griul tău s-a transformat în albul acesta orbitor care te face atât de mândră astăzi.

Circuitul nesfârșit al lucrurilor

Cămașa asculta acum cu smerenie. Nu mai era doar o haină, ci o sumă de eforturi și transformări. — Mică buruiană, n-aș fi crezut că am o istorie atât de lungă... dar ce se va alege de mine când mă voi învechi?

— Mai aşteaptă, că n-am sfârşit! spuse inul. Când te vei rupe și vei deveni o biată cârpă, oamenii te vor căuta ca pe iarba de leac. Te vor duce la fabrică, te vor măcina și te vor preface în hârtie fină, pe care înțelepții vor scrie povești sau soldații vor trimite scrisori acasă.

Cămașa oftă, legănându-se ușor în adierea vântului: — Mare minune mi-ai spus! Înseamnă că nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. Toate lucrurile au fost altceva înainte și vor deveni altceva după ce nu mai sunt.

— Exact așa, soro! Gardul pe care stai a fost pădure foșnitoare. Mătasea cea fină a fost frunză de dud mâncată de niște gândaci harnici. Până și funiile groase ale corăbiilor au fost odată fire de cânepă subțiri. Lumea întreagă este un ghem de prefaceri.

Știai că?

Povestea ne învață că, în spatele fiecărui obiect simplu, stă o muncă uriașă și o transformare profundă. Nimic nu se pierde, totul se transformă, iar mândria cămășii a dispărut atunci când a înțeles că succesul ei se datorează răbdării de a trece prin foc, apă și vânt.