Într-o seară liniștită, când ziua se retrăgea încet și cerul începea să se îmbrace în albastru închis, Sofia stătea la fereastra camerei ei. Părul ei creț, castaniu, îi cădea moale pe umeri, iar ochii ei albaștri priveau fascinați primele stele care apăreau pe cer.

— Tom, ai văzut? Stelele sunt mai multe ca niciodată, a șoptit ea.

Pe pervaz, Tom, motanul ei magic, alb cu negru și pufos ca o pernă de nori, își legăna coada leneș. Ochii lui verzi străluceau ciudat în lumina lunii.

— E o noapte bună pentru vise, Sofia, a spus el, una dintre acele nopți în care lumea ascultă povești.

Sofia a zâmbit. După ce s-a spălat pe dinți și s-a strecurat sub pătură, mama i-a stins lumina și i-a urat noapte bună. Camera a rămas cufundată într-o lumină blândă, venită de la lună.

Tom a sărit ușor pe pat și s-a așezat lângă ea.

— Tom… crezi că visele chiar vin de undeva? a întrebat Sofia somnoroasă.

Motanul a tors încet.

— Vin de mai departe decât crezi. De foarte departe...

Încet, pleoapele Sofiei s-au îngreunat și atunci s-a întâmplat ceva neobișnuit.

Stelele de la fereastră au început să lumineze mai tare. Una dintre ele a coborât încet, ca o scânteie și a atins pervazul. Camera s-a umplut de o lumină argintie, iar Sofia a simțit că plutește.

— Tom… cred că visez… a murmurat ea.

— Da, a spus Tom calm. Dar e un vis adevărat.

Când Sofia a deschis din nou ochii, nu mai era în camera ei. Ea și Tom stăteau pe o potecă de lumină, suspendată pe cer. Sub ei se vedea lumea mică și liniștită, iar deasupra — mii de stele dansatoare.

— Unde suntem? a întrebat Sofia, uimită.

— Pe Drumul Viselor, a răspuns Tom. Aici ajung copiii care au inimi curioase.

Au mers înainte, iar stelele le luminau pașii, unele șopteau, altele râdeau ușor. Deodată, o stea mică, tremurătoare, s-a oprit în fața lor.

— Ajutor… a spus ea cu o voce subțire. M-am pierdut.

— De ce ești tristă? a întrebat Sofia, aplecându-se spre ea.

— Am pierdut un vis. Fără el, nu mai pot străluci.

Tom a înclinat capul.

— Atunci îl vom găsi.

Steaua le-a arătat drumul spre o pădure de nori, unde visele rătăcite se ascundeau. Norii aveau forme ciudate: unii erau ca balenele, alții ca urși pufoși. Sofia râdea și se minuna la fiecare pas.

În mijlocul pădurii, au auzit un suspin. Pe o frunză de nor stătea un vis mic, ca o sclipire albastră.

— De ce plângi? a întrebat Sofia.

— Nimeni nu mai crede în mine, a spus visul. Sunt un vis despre curaj.

Sofia s-a gândit la toate aventurile trăite cu Tom.

— Eu cred în tine, a spus ea hotărât. Așa te vom ajuta să te întorci înapoi la stea!

Visul a strălucit mai tare și a zburat înapoi spre stea. Deodată, cerul s-a luminat, iar steaua pierdută a început să strălucească din nou.

— Mulțumesc! a spus ea. Pentru asta, vă voi duce mai departe.

Drumul Viselor s-a transformat într-un câmp de stele căzătoare. Fiecare stea arăta un vis: un copil care zbura, o lume plină de culori, o prietenie care nu se termina niciodată.

— Pot lua unul cu mine? a întrebat Sofia.

— Desigur, a spus Tom. Dar doar unul.

Sofia a ales un vis mic și cald, care pulsa ușor.

— Acesta este un vis despre bunătate, spuse motanul.

Steaua l-a atins ușor pe frunte, iar totul a început să se estompeze.

Când Sofia a deschis ochii, era din nou în patul ei. Dimineața începea să se strecoare pe fereastră. Tom dormea liniștit lângă ea.

— A fost doar un vis…? a șoptit ea.

Tom a deschis un ochi.

— Nu chiar.

Sofia a simțit ceva cald în piept și a zâmbit. Știa că visul ales era acum parte din ea.

În acea zi, Sofia a fost mai bună, mai curajoasă și mai atentă, iar noaptea, când stelele au apărut din nou, Tom a ridicat privirea spre cer.

— Drumul Viselor rămâne deschis pentru tine, Sofia.

Și astfel, sub cerul plin de stele, visele au continuat să crească, așteptând următoarea aventură.