În vremuri de demult, într-un sat binecuvântat cu pământ roditor, trăia un om a cărui singură îndeletnicire era să nu facă nimic. Lenea lui nu era o simplă oboseală, ci o adevărată artă a nemișcării. Se spunea prin vecini că, dacă o muscă i se așeza pe nas, aștepta să bată vântul ca să o alunge, iar dacă trebuia să mănânce, abia de avea puterea să deschidă gura, darămite să mai și mestece.

Văzând gospodarii satului că omul acesta este un „stâlp de cafenea” care nu pune mâna pe sapă nici de frică, nici de foame, s-au temut ca nu cumva năravul lui să se ia și la cei tineri. S-au strâns la sfat și au hotărât: — Decât să hrănim un trântor care ne face neamul de râs, mai bine să-l ducem la spânzurătoare!

Călătoria spre ultimul somn

Zis și făcut. Doi săteni mai zdraveni s-au dus la casa leneșului, l-au ridicat pe sus ca pe un buștean nesimțitor și l-au trântit într-un car cu boi. Leneșul nici n-a clipit. Stătea acolo lungit, privind cerul, de parcă mergea la nuntă, nu la pierzanie.

Pe drumul prăfuit, carul s-a întâlnit cu o trăsură boierească, în care călătorea o cucoană cu suflet mare. Văzând omul întins în car, cucoana a crezut că e vreun bolnav pe care îl duc la tămăduitor. — Oameni buni, opriți puțin! zise ea cu milă. Ce are sărmanul? E vreo boală grea de-l duceți așa? — Ba nu, milostivă cucoană, răspunse un țăran, scoțându-și căciula. E un leneș atât de mare, încât pământul nu-l mai poate răbda. Îl ducem la locul de spânzurătoare, să curățăm satul de așa pacoste.

Oferta de salvare

Îngrozită, cucoana a încercat să-l salveze: — Păcat de tinerețea lui să piară ca un câine! Duceți-l la moșia mea, pe dealul acela. Am acolo un hambar plin cu posmagi (pâine uscată) pregătiți pentru zile negre. Să trăiască acolo, că doar n-o să sărăcesc eu dintr-o bucată de pâine. E datoria noastră să-i ajutăm pe cei oropsiți.

Sătenii s-au oprit, mirați de norocul chior care dăduse peste trândav. — Auzi, măi leneșule? strigă unul dintre ei, scuturându-l. Ai dat peste belșug! Cucoana îți dă casă și masă. Noi voiam să-ți dăm ștreangul, dar dumneaei îți dă posmagi pe degeaba. Hai, dă-te jos din car și mulțumește-i!

Marea întrebare

Leneșul, fără să se clintească, fără să-și întoarcă privirea spre salvatoarea lui, abia îngăimă câteva cuvinte printre dinți: — Dar... muieți-s posmagii?

Cucoana, neînțelegând bine, întrebă mirată: — Ce a spus? — Întreabă dacă sunt muiați în apă sau lapte, cucoană, explică săteanul, dând din cap a pagubă. — Vai de mine! se minună boieroaica. Dar nu poate să și-i moaie singur? Doar are mâini!

Auzind acestea, leneșul oftă adânc, ca și cum chiar și discuția asta era o muncă prea grea pentru el. Se întoarse pe cealaltă parte în car și spuse sec: — Ba... Trageți mai bine tot înainte! Prea multă bătaie de cap pentru gura asta pustie...

Sfârșitul

Cucoana s-a lehametit pe loc. Înțelegând că sunt oameni pe care nici Dumnezeu nu-i poate ajuta dacă ei nu vor, le-a făcut semn sătenilor să plece. — Faceți cum v-o lumina mintea, oameni buni!

Sătenii și-au urmat drumul, leneșul și-a urmat soarta, iar satul a rămas curat și harnic. Se spune că de atunci, în acel sat, până și mâțele prind șoareci cu mai mult spor, de frică să nu sfârșească în carul cu boi.

Și-am încălecat pe-o șea, și v-am spus povestea așa.

Morala poveștii:

Lenea nu este doar lipsă de acțiune, ci o formă de ignoranță care refuză chiar și șansa salvării. Când cineva este prea leneș chiar și pentru a-și dori să trăiască, bunătatea celorlalți devine inutilă.