A fost odată, într-un colț liniștit de lume, un câmp verde ca smaraldul, presărat cu flori mici și vesele. Printre ele trăia o păpădie tânără, cu petale galbene ca soarele de dimineață. Nu era cea mai mare floare din câmp, nici cea mai parfumată, dar avea o inimă blândă și o curiozitate mare, mare de tot.

În fiecare zi, păpădia își ridica fața spre cer și privea norii cum trec, întrebându-se ce se află dincolo de marginea câmpului, iar vântul îi aducea uneori mirosuri necunoscute și păsările ciripeau în jurul ei despre locuri îndepărtate. Dar păpădia nu putea pleca nicăieri, rădăcinile ei erau bine prinse în pământ.

Într-o după-amiază de primăvară, când aerul era cald și dulce, cerul s-a încruntat pe neașteptate, norii s-au adunat grăbiți, iar ploaia a început să cadă în picături mari și jucăușe. Florile se aplecau sub stropi, iar insectele se ascundeau care pe unde apucau, de teamă ca picăturile de ploaie să nu le ude aripioarele firave.

Atunci, dintr-un nor de culoare, a apărut un fluturaș. Aripile lui erau pictate în albastru, portocaliu, mov și galben, ca un curcubeu viu. Zbura repede, dar ploaia îl obosise. O picătură mare i-a atins aripa, apoi alta, și fluturașul a început să coboare tot mai jos.

— O, nu! a șoptit el. Am nevoie de un loc unde să mă odihnesc...

Chiar atunci, a zărit păpădia cu fața ridicată și tulpina dreaptă. Cu ultimele puteri, fluturașul s-a așezat ușor pe petalele ei.

— Bine ai venit, mic prieten, a spus păpădia cu voce caldă. Te poți odihni aici cât ai nevoie.

Fluturașul a suspinat ușurat. Ploaia a continuat să cadă, dar păpădia îl adăpostea cât putea, iar frunzele ei dantelate îl protejau de stropii reci.

— Mulțumesc, a spus fluturașul. Eu sunt Lumi, iar tu?

— Eu nu am un nume, a răspuns păpădia rușinată, sunt doar o păpădie dintr-un câmp obișnuit.

— Atunci te voi numi Solea, pentru că strălucești ca soarele chiar și pe ploaie, a zâmbit Lumi.

Când ploaia s-a oprit, cerul s-a luminat, iar un curcubeu s-a arcuit deasupra câmpului. Fluturașul și-a uscat aripile și s-a pregătit de zbor.

— Voi reveni, a promis el. Îți voi povesti lucruri minunate pentru că m-ai adapostit și m-ai protejat de ploaie.

Și chiar așa a fost.

Din acea zi, Lumi venea aproape în fiecare dimineață, se așeza pe păpădie și îi spunea povești despre locurile pe care le văzuse: despre păduri unde frunzele șoptesc secrete, despre râuri care sclipesc ca argintul, despre grădini pline de flori uriașe și despre dealuri unde vântul cântă.

Păpădia asculta fermecată.

— Am zburat peste un sat unde copiii râdeau și alergau după baloane colorate, spunea Lumi într-o zi. Am văzut o livadă în care merii erau plini de flori roz, povestea în alta

Cu fiecare poveste, păpădia simțea cum dorința ei de a vedea lumea crește.

— Ce norocoasă ești tu, Lumi, suspina ea, eu nu voi putea niciodată să văd toate acestea.

Fluturașul o privea cu blândețe.

— Nu știi niciodată ce surprize pregătește lumea, spunea el.

Timpul a trecut, iar într-o dimineață, păpădia a simțit ceva diferit. Petalele ei galbene au început să se transforme ușor, ușor, într-un glob alb de puf strălucitor. Era ușor și delicat, ca o minge de stele mici. Aceasta așteptă speriată fluturașul pentru a-i mărturisi ce i se întâmplase.

Când sosi, Lumi a rămase uimit.

— Solea… arăți minunat! a spus el, liniștind-o pe Solea. Chiar atunci, o steluță se desprinse din capul păpădiei și zbură departe, departe înspre cer.

Lumi continuă pus pe gânduri.

— Te-ai întrebat vreodată… dacă ai putea zbura?...

Păpădia a tresărit.

— Să zbor? Eu?

Chiar atunci, un vânt blând a început să sufle. Un alt firicel de puf s-a desprins, apoi altul, și altul. Păpădia a simțit cum nu mai este legată de pământ.

— Lumi… cred că… zbor! a șoptit ea, emoționată.

Fluturașul a zburat alături de puful păpădiei, ghidând-o prin aer. Au trecut peste câmpuri, peste râuri, peste sate și păduri, iar păpădia vedea tot ce Lumi îi povestise: culori, mișcare, viață...

— E mai frumos decât mi-am imaginat! râdea ea, plutind ușor.

După o vreme, vântul s-a domolit, iar un mic fir de puf a coborât lin și s-a așezat pe un pământ nou. Era un câmp plin de flori superbe, de toate culorile și formele, soarele strălucea blând, iar aerul era plin de parfum.

Firul de puf s-a transformat într-o sămânță, iar sămânța a prins rădăcini. Cu timpul, a crescut o păpădie nouă, cu petale galbene și inimă curioasă.

Lumi a zbură în cerc, încercând să își găsească prietena. La un moment dat, strălucind ca soarele, un mic bănuț de aur își făcu apariția pe câmp. Acesta chiui de bucurie, era chiar ea, prietena lui!

— Te-am găsit, Solea, petalele tale strălucesc mai frumos ca oricând!

Păpădia a zâmbit îmbujorată și spuse:

— Acum știu că lumea e mare și minunată… și că prietenia poate purta pe oricine foarte departe. M-am bucurat așa mult să zbor cu tine și abia aștept să călătorim iar.

Și de atunci, fluturașul o vizita mereu în noul câmp, povestindu-i aventuri noi, iar păpădia știa că, într-o zi, va zbura din nou, împreună cu prietenul ei bun.