( I )

A venit pe lume în mijlocul desişului, într-una din acele cămăruţe mici şi ascunse ale pădurii ce par a fi deschise spre toate părţile şi care, cu toate acestea, sunt apărate de peste tot.   Era   loc   puţin,   însă   îndeajuns   pentru   el   şi   mama   lui. Iată-l apoi ridicându-se, legănându-se într-un mod îngrijorător pe picioarele lui subţiri, pri-vind în juru-i cu ochi tulburi care nu vedeau, cu capul lăsat în jos, tremurând şi încă buimac.

-    Ce copil frumos! strigă coţofana.

Zburase până în locul acesta atrasă de gemetele mamei aflate în durerile facerii. Acum se aşezase pe o creangă din apropiere.

-    Ce copil frumos! strigă ea. Nu primi niciun răspuns şi continuă de zor. Uimitor este faptul că se ridică imediat în picioare şi merge. Ce interesant! N-am mai văzut asta până acum. Bineînţeles, sunt încă tânără, ieşită abia de un an din cuib, după cum probabil ştiţi. Dar găsesc că este minunat. Ce copil... se naşte şi în aceeaşi clipă poate sta deja pe propriile picioare. Câtă nobleţe! De fapt, cred că la voi, căprioarele, totul este foarte distins. Poate de-ja să alerge?

-    Desigur, răspunse mama şoptind. Dar vă rog să mă scuzaţi acum, nu sunt în stare să port o conversaţie. Am multe de făcut... şi, în afară de asta, mă simt cam slăbită.

-    Nu vreau să vă importunez, spuse coţofana, mult timp nu am nici eu. Dar aşa ceva nu vezi în fiecare zi. Vă rog să mă credeţi, la noi toate astea se petrec mult mai complicat şi anevoios. Copiii nu se pot mişca atunci când ies din ou, stau neputincioşi în cuib şi au nevo-ie de îngrijire. Şi ce îngrijire, vă spun, nici nu vă puteţi închipui. Ce muncă trebuie să depui să le asiguri hrana şi ce spaimă pătimeşti de grija lor. Gândiţi-vă, vă rog, cât este de greu să procuri hrană copiilor şi în acelaşi timp să ai grijă să nu li se întâmple nimic; în fapt, ei nici nu se pot descurca fără ajutor, îmi daţi dreptate? Şi cât de mult trebuie să aştepţi până se pot mişca micuţii, cât de mult durează până ce au pene şi arată şi ei mai acătării.

-    Vă rog să mă scuzaţi, replică mama, n-am fost atentă. Coţofana îşi luă zborul.

„Ce persoană stupidă, gândi în sinea ei, distinsă dar stupidă!"

Mama îşi vedea mai departe de treabă. Continuă absorbită cu spălatul nou-născutului. Îl spăla cu limba ei, iar asta însemna atât igienă corporală, masaj de încălzire, cât şi alintare. Micuţul se clătină puţin. Sub apăsarea mângâierilor şi a uşoarelor îmboldiri pe tot corpul, se împletici puţin, după care rămase liniştit. Hăinuţa lui roşcată, puţin dezordonata, avea pete albe şi fine,iar pe faţa lui de copil se citea încă expresia unui somn adânc.

În jur creşteau tufe de alun, corn, porumbar şi soc tânăr. Arţari, fagi şi stejari înalţi formau un acoperiş verde deasupra desişului, şi din pământul tare şi brun-închis creştea fe-rigă şi salvie. Frunzele viorelelor care deja înfloriseră şi cele ale fragilor care începeau să înflorească atingeau lin pământul. Prin frunzişul des, lumina soarelui pătrundea ca un spec-tru auriu. Întreaga pădure răsuna de multitudinea vocilor, parcă pătrunsă de o agitaţie veselă. Grangurul chiuia necontenit, porumbeii gângureau încontinuu, mierlele fluierau, iar piţigoii se făceau şi ei auziţi. Toate aceste sunete se amestecau şi cu strigătul gaiţelor, iar coţofenele şi fazanii îşi făceau şi ei simţită prezenţa. Din când în când, corul de voci era străbătut şi de strigătul scurt şi răsunător al ciocănitorii. Se auzeau şi şoimii deasupra copacilor, iar corul răguşit al ciorilor răsuna întruna.

Micuţul nu înţelegea niciunul dintre numeroasele cântece şi strigăte şi nici un cuvânt din toate discuţiile. Nici măcar nu le băga în seamă. La fel nu lua aminte nici la mirosurile pădurii.

Auzea doar foşnetul uşor care i se prelingea pe hăinuţă în timp ce era spălat, încălzit şi sărutat şi nu mirosea decât corpul apropiat al mamei. Căuta flămând această apropiere pri-mitoare şi binevoitoare şi găsi în cele din urmă izvorul vieţii.

În timp ce micuţul sugea, mama continua să-l dezmierde.

-    Bambi, şopti ea.

În acelaşi timp îşi înălţa capul din clipă în clipă, ciulea urechile şi adulmeca mirosurile aduse de vânt. După aceea îşi săruta din nou copilul, liniştită şi fericită.

-    Bambi, repetă ea, micuţul meu Bambi.

( II )

Acum, la începutul verii, copacii stăteau liniştiţi sub cerul albastru, îşi întindeau braţe-le şi luau în primire puterea mereu izvorândă a soarelui. În tufişurile din desiş florile îşi des-făceau cupele albe, roşii sau galbene. Pe câte o crenguţă se întrezăreau deja mugurii fructe-

lor, aşezaţi în vârf, plăpânzi, dar tari şi hotărâţi, arătând ca nişte pumni mici şi încordaţi. Pământul era acoperit de covorul multicolor al celor mai felurite flori, steluţe ce licăreau pline de voioşie. Peste toate domnea mirosul frunzişului proaspăt, al florilor, al brazdei umede şi al lemnului verde. Când se lumina de ziuă şi când soarele apunea, întreaga pădure răsuna de mii de voci, iar de dimineaţa până seara se auzea zumzetul albinelor şi zbârnâitul viespilor, dar şi bornăitul bondarilor care rupeau tăcerea înmiresmată.

Acestea erau deci zilele în care Bambi îşi petrecu prima parte a copilăriei. Mergea în spatele mamei lui pe cărarea îngustă care trecea chiar prin mijlocul tufişurilor. Ce plăcut era să umbli pe aici! Frunzişul des îţi mângâia blând spatele dându-se încetişor la o parte. Drumul părea să fie închis cu zeci de stavile, dar, cu toate astea, puteai înainta cu uşu-rinţă. Peste tot existau astfel de străduţe care străbăteau întreaga pădure în lung şi-n lat. Mama le cunoştea pe toate, iar când Bambi se oprea uneori în faţa unor tufişuri ca în faţa unui zid de netrecut, ea găsea întotdeauna, fără să caute mult sau să se poticnească, drumul cel bun.

Bambi întreba. Îi făcea plăcere s-o întrebe pe mama. Mereu îi punea câte o întrebare şi asculta atent răspunsurile ei. Era cel mai frumos lucru pentru el. Nici nu se mira de faptul că prin cap îi treceau continuu întrebări peste întrebări fără să se gândească prea mult. Era ceva firesc pentru el şi se simţea grozav. Grozave i se păreau şi clipele în care aştepta curios să vina răspunsul. Indiferent care era acesta, el era întotdeauna mulţumit. Uneori nu înţelegea răspunsul, dar nici asta nu-i displăcea, fiindcă atunci putea continua cu întrebările, daca do-rea. Alteori nu mai căuta alte întrebări, ci era preocupat să-şi închipuie singur ce pot însem-na răspunsurile date de mama. Uneori simţea destul de clar că mama nu-i dădea răspunsuri complete, că intenţionat nu-i spunea tot ce ştia. Iar asta era şi mai frumos. Căci îi rămânea o curiozitate deosebită, o bănuială care-l străfulgera misterioasă şi liniştitoare, o aşteptare la care simţea concomitent frică şi veselie, şi asta îl făcea să tacă. Iată-l întrebând din nou:

-    Cui aparţine această stradă, mamă?

-    Nouă, răspunse mama.

-    Adică ţie şi mie? continuă el.

-Da.

-    Noua amândurora?

-    Nu, zise mama, nouă căprioarelor...

-    Ce sunt acelea căprioare? spuse Bambi şi râse. Mama se uită la el şi râse şi ea.

-    Tu eşti o căprioară, şi eu sunt o căprioară. Asta înseamnă căprioară. înţelegi acum? Bambi sări în sus de râs.

-    Da, înţeleg asta. Eu sunt o căprioara mică, iar tu, una mare. Nu-i aşa? Mama îl aprobă.

-    Acum ai înţeles.

Bambi deveni din nou serios.

-    Mai există şi alte căprioare în afară de tine şi de mine?

-    Bineînţeles, zise mama. Multe.

-    Unde sunt ele? strigă Bambi.

-    Aici, peste tot.

-    Dar... eu nu le văd.

-    O să le vezi.

-    Când?

Bambi se opri plin de curiozitate.

-    În curând.

Mama continuă să păşească încet mai departe.

Bambi o urma. Tăcea, fiindcă se gândea intens la ce poate oare să însemne „în cu-rând". Ajunse la concluzia că „în curând" nu înseamnă precis „imediat". Dar încă nu era si-gur când acest „în curând" va înceta să mai fie „în curând" şi când va începe să devină „pes-te mult timp". Dintr-odată întrebă:

-    Cine a construit această stradă?

-    Noi, explică mama. Bambi se prefăcu mirat.

-    Noi? Tu şi eu?

-    Ei, noi... noi căprioarele, răspunse mama.

-    Care? voi Bambi să ştie.

-    Noi toate, îi dădu mama răspunsul.

Îşi continuară drumul. Bambi era vesel şi avea chef să se abată de la drum, dar se ţinu totuşi cuminte în urma mamei. În faţa lor se auzi un foşnet, aproape de sol. Cu o mişcare bruscă trecuse pe lângă ei ceva care însă nu se putea vedea din cauza ferigilor şi a arbuştilor. O voce subţire şuieră plină de durere, apoi se făcu linişte. Doar frunzele şi iarba mai trădau, prin mişcarea lor, că trecuse cineva pe acolo. Un dihor vânase un şoarece. Acuma îşi făcu apariţia, se aplecă într-o parte şi se pregătea să savureze prada.

-    Ce a fost asta? întrebă Bambi agitat.

-    Nimic, îl linişti mama.

-    Dar... tremură Bambi, dar... am văzut doară.

-    Ei da, spuse mama, nu te speria. Dihorul a omorât şoarecele.

Însă Bambi era foarte speriat. O teamă nemaicunoscută îi cuprinse inima. Dură mult până putu să vorbească din nou, după care întrebă:

-    De ce a omorât şoarecele?

-     Fiindcă... Mama ezită... să mergem mai repede, insistă ea, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva şi ar fi uitat de întrebarea pusă.

O luă înainte cu un salt. Bambi ţopăi şi el în urma ei. Trecu o pauză lungă; păşeau ia-răşi liniştiţi pe drumul lor. În cele din urmă Bambi întrebă neliniştit:

-    Noi o să mâncăm vreodată un şoarece?

-    Nu, îi replică mama.

-    Niciodată? întreba Bambi.

-    Niciodată, sosi răspunsul.

-    De ce nu? întrebă Bambi uşurat.

-    Fiindcă noi nu omoram pe nimeni, fu răspunsul simplu al mamei. Bambi se înveseli din nou.

Dinspre un tânăr frasin, care se găsea în calea lor, răzbătu un ţipăt strident. Mama îşi văzu de drum fără să ia în seamă acest ţipăt. Însă Bambi se opri curios. Două gaiţe se certau sus pe crengi din cauza unui cuib pe care îl jefuiseră.

-    Vezi-ţi de drumul tău, ticăloaso! strigă una din ele.

-    Nu te burzului aşa, nebuno, răspunse cealaltă, nu mi-e frică de tine. Prima zbieră:

-    Cautâ-ţi cuiburile singură, hoaţo! Am să-ţi crap capul. Era supărată nevoie mare.

-    Ce neruşinare, ţipă ea, aşa o neruşinare! Cealaltă gaiţă îl observase pe Bambi, coborî câteva crengi şi se răsti la el:

-     Ce te hlizeşti aşa, ştrengarule? Pleacă de-aici! Intimidat, Bambi o luă la goană, o ajunse pe mamă, după care o urmă cu capul plecat, speriat, crezând că nu-i observase scurta dispariţie. După o clipă întrebă:

-    Mamă... ce înseamnă neruşinare? Mama îi spuse:

-    Nu ştiu.

Bambi se gândi puţin, după care începu din nou:

-    Mamă, de ce vorbeau aşa de urât una cu alta?

-    Se certau din cauza mâncării, îi răspunse mama.

-    O să ne certăm şi noi vreodată pentru mâncare? întrebă Bambi.

-    Nu, îi spuse mama.

-    De ce nu?

-    Este destulă pentru toţi. Bambi mai voia să ştie ceva.

-    Mamă...?

-    Ce este?

-    O să ne certăm şi noi vreodată?

-    Nu, copilul meu, îi spuse mama, la noi nu există aşa ceva.

Îşi continuară drumul. Dintr-odatâ se lumină totul în faţa lor, o lumină strălucitoare. Întortocheala verde a tufelor se terminase, iar poteca, de asemenea. Doar câţiva paşi, şi tre-ceau în locul luminat şi liber care se întindea în faţa lor. Bambi voi să facă un salt într-acolo, dar mama se opri.

-    Ce-i asta? strigă el nerăbdător şi deja fascinat.

-    Câmpia, răspunse mama.

-    Ce e aia câmpie? insistă Bambi. Mama îi reteză vorba.

-    Asta o să vezi tu singur. Devenise serioasă şi atentă. Stătea nemişcată, cu capul ridi-cat, îşi ciulea urechile meticulos, verifica adierile vântului trăgând adânc aer în piept şi arăta foarte severă. E bine, spuse în cele din urmă, putem ieşi.

Bambi o luă la goană, dar ea îi bară de îndată calea.

-    O să aştepţi până te chem.

Imediat Bambi se conformă şi rămase pe loc.

-    Aşa e bine, îl lăudă mama. Şi acuma fii atent la ce am să-ţi spun.

Bambi asculta la vorbele agitate ale mamei şi deveni din ce în ce mai încordat.

-    Nu e atât de simplu să mergi pe câmpie, continua mama, e un lucru dificil şi pericu-los. Nu întreba de ce. O să-ţi dai tu seama mai târziu. Şi acuma, urmăreşte-mă cu atenţie. Vrei?

-    Da, promise Bambi.

-    Ei bine, o să ies singură acuma, pentru început. Stai aici şi aşteaptă. Uită-te neconte-nit la mine, nu mă scăpa din ochi. Dacă vezi că fug înapoi, atunci faci cale-ntoarsă şi alergi

cât poţi de repede. O să te ajung eu din urmă. Tăcu, părea căzută pe gânduri şi continua apoi cu voce pătrunzătoare: În orice caz fugi, cât de repede poţi. Fugi... chiar dacă s-ar întâmpla ceva... chiar dacă vezi că... că mă prăbuşesc la pământ... nu lua în seamă, mă înţelegi?... Orice ai vedea sau auzi... fugi de aici cât de repede poţi... !Îmi promiţi asta?

-    Da, zise Bambi încet.

-    Dar, dacă te chem, continuă mama, poţi veni. Afară, pe câmpie, ai voie să te joci. E frumos afară şi o să-ţi placă. Dar... trebuie să-mi promiţi şi asta... la primul meu strigăt, tre-buie să fii alături de mine. Neapărat. Auzi?

-    Da, spuse Bambi şi mai încet. Mama vorbea atât de serios.

-    Acolo afară... continuă ea, dacă te strig... n-ai voie să te mai uiţi în stânga şi în dreap-ta sau să pui întrebări, ci să mă urmezi ca vântul de repede, bagă asta la cap. Fără să te mai gândeşti, fără a şovăi... imediat, din clipa în care am început să alerg, va trebui s-o iei şi tu din loc şi nu te opreşti până nu ajungi în desiş. O să uiţi asta?

-    Nu, spuse Bambi neliniştit.

-    O să pornesc acum, îi replică mama, care părea ceva mai liniştită.

Ea ieşi în poiană. Bambi, care n-o scăpa din ochi, vedea cum mama lui înainta încet, cu paşi înalţi. Plin de aşteptare, de teamă şi curiozitate, stătea aici. Vedea cum mama îşi ciu-lea urechile în toate părţile, o vedea tresărind şi tresări şi el, pregătit să sară înapoi în desiş. După asta mama se linişti din nou, iar după un minut, deveni veselă. Îşi aplecă gâtul, îl în-tinse înainte, privi înveselită spre locul unde se afla Bambi şi strigă:

-    Haide!

Bambi sări afară. Îl cuprinse o bucurie imensă, atât de puternică, încât uită numaidecât de teamă; în desiş văzuse doar vârfurile verzi ale copacilor şi pe alocuri, deasupra lor, pete albastre răzleţe. Acuma vedea întregul azur al cerului, înalt şi depărtat, şi asta îl fericea fără să ştie de ce. Din pădure cunoştea doar razele răzleţe şi largi ale soarelui sau fragmentele de lumină ce jucau printre crengi. Acum stătea dintr-odată în puterea fierbinte şi orbitoare, a cărei revărsare necontenită îl pătrundea, stătea în mijlocul binecuvântării dogoritoare care îi închidea ochii şi îi deschidea inima.

Bambi era uluit; îşi ieşise din fire, era pur şi simplu înnebunit. Sări în sus, neajutorat, de trei, patru, cinci ori pe locul în care stătea. Nici nu putea altcumva; trebuia. Îl trăgea ini-ma să sară în sus. Mădularele lui tinere se încordau cu putere; respira adânc şi uşor şi sorbea prin respiraţie, sorbea odată cu aroma poienii atât de multă veselie exuberantă, încât trebuia

să sară. Bambi era un copil. Dacă ar fi fost un pui de om, ar fi chiuit. Dar el era o căprioară tânără, iar căprioarele nu pot chiui, cel puţin nu în felul în care o fac puii de oameni. Deci chiuia în felul lui. Cu picioarele, cu întregul corp, care se răsuci în aer. Mama lui stătea ală-turi şi se bucura. Vedea că Bambi era înnebunit de bucurie. Se uita la el, cum se arunca în sus, cum cădea neajutorat în acelaşi loc, cum se holba nedumerit şi fascinat şi se arunca în clipa următoare din nou în sus, iară şi iară. Înţelegea că Bambi cunoştea doar căile înguste ale pădurii şi că în scurtele zile ale existenţei sale fusese obişnuit doar cu strâmtoarea desi-şului, şi din această cauză nu se mişca din locul acela, căci nu înţelegea încă să alerge liber pe câmpia deschisă. Ea se sprijini pe picioarele din faţă, se lăsă în jos şi se întinse, îi râse în faţă lui Bambi timp de o secundă, după care o zbughi de acolo desenând cercuri tot mai mari prin iarba care fremăta în juru-i.

Bambi se sperie şi rămase neclintit. Era oare semnul că trebuie să alerge spre pădure? Să nu-ţi pese de mine, îi spusese mama, indiferent ce vezi sau auzi; doar fugi, fugi cât de repede poţi! Vru să se întoarcă şi să o ia la fugă, după cum era ordinul. Dar dintr-odată ma-ma se apropie în galop, într-un freamăt minunat, se opri la doi paşi de el, se întinse lăsându-se în jos pe picioarele din faţă, râse şi îi strigă:

-    Haide, prinde-mă!

Şi iute ca vântul o luă la goană. Bambi era uluit. Ce să însemne asta? Ce se întâmplase cu mama dintr-odată?

Dar iat-o venind din nou, ameţitor de repede, îl împinse cu nasul într-o parte şi spuse grăbită:

-    Hai odată, prinde-mă! Şi dispăru din nou.

Bambi se luă după ea. Câţiva paşi. Dar în curând paşii deveniră uşoare salturi. Parcă îl purta ceva, parcă zbura; ceva îl purta de la sine. Era spaţiu sub paşii lui, in săriturile lui, spa-ţiu, spaţiu. Bambi nu-şi mai încăpea in piele. Iarba îi foşnea în urechi. Era nemaipomenit de moale şi fină ca mătasea, aşa o simţea în calea lui. Alerga, schimbând direcţia, se întorcea descriind un cerc şi o lua din nou la goană. Mama se oprea o clipă, inspira şi se dădea la o parte tocmai când Bambi credea că o ajunsese. Dintr-odată însă, nu mai putu. Se opri, se în-dreptă cu sărituri uşoare spre mama lui şi se uită la ea radiind de fericire, după care porniră binedispuşi unul lângă celălalt. De când era aici, afară, Bambi nu văzuse cerul, soarele şi întinsul acela verde decât cu corpul, se uitase la cer cu o privire orbita şi ameţită, simţise

mai mult o căldură plăcută a soarelui pe spate. Abia acum savura cu ochii, ochi care la fieca-re pas surprindeau noi şi noi splendori, măreţia câmpului. Aici nu se vedea pământul ca în pădure. Aici firele se înghesuiau pe fiecare palmă de pământ, fie ea cât de mică, aici ele se lipeau unul de altul şi răsăreau într-o bogată măreţie. Sub fiecare pas se îndoiau lin la o parte după care îşi ridicau din nou capetele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întreaga suprafa-ţă, întinsă şi verde, era acoperită cu margarete albe, cu capetele pline, violacee şi roşiatice ale trifoiului înflorit şi cu măciuliile aurii ale păpădiei care se ridicau în sus.

-    Uite, mamă, strigă Bambi, o floare care zboară.

-    Nu-i o floare, îi zise mama, e un fluture. Fascinat, Bambi se uită după fluture, care se desprinsese foarte lin de pe un fir şi plutea într-un zbor ameţitor. Bambi vedea acum că mulţi dintre aceşti fluturi zburau peste câmpie, păreau grăbiţi, dar totuşi înceţi, se ridicau în sus, după care coborau, într-un joc care îi acapara întreaga atenţie; într-adevăr, lăsau impre-sia unor flori mişcătoare şi vesele care nu mai rezistaseră să stea liniştite pe tulpina lor şi ie-şiseră să danseze un pic. Sau poate erau flori, care veneau din soare şi nu aveau încă loc, ci se aflau în căutare, dispăreau de parcă şi-ar fi găsit ceva, ca apoi să răsară din nou, la început un pic, apoi tot mai sus, căutând febril mai departe fiindcă locurile cele mai bune erau deja ocupate. Bambi se uita după toţi fluturii.

Şi-ar fi dorit atât de mult să vadă unul dintre ei mai de aproape, să-l studieze mai amă-nunţit, dar nu reuşea. Se strecurau necontenit unul pe lângă altul, încât îl ameţiră. Dar ce bu-curie când se uită din nou la pământul din faţa lui; mii de fiinţe se precipitau chiar sub paşii săi. Domnea un du-te-vino, un tumult continuu care apărea pentru a dispărea în secunda ur-mătoare în străfundurile verzi din care răsărise.

-    Ce-i asta, mamă? întrebă el.

-    Aceştia sunt cei mici, răspunse mama.

-    Uite numai, strigă Bambi, o bucată de iarbă care sare. Măi să fie... ce sus sare!

-    Aia nu e iarbă, explică mama, e un căluşar.

-    De ce sare aşa? întrebă Bambi.

-    Fiindcă am apărut noi aici, răspunse mama, îi e frică.

-    O! exclamă Bambi întorcându-se spre căluşarul care stătea în mijlocul farfuriei albe a unei margarete. O, zise el politicos. Nu trebuie să vă fie teamă, precis nu vă facem nimic.

-     Nu mi-e frică, răspunse căluşarul cu o voce zornăită. M-am speriat doar în primul moment, fiindcă tocmai vorbeam cu soţia mea.

-    Scuzaţi, vă rog, spuse Bambi modest. V-am deranjat.

-     Nu face nimic, zornăi căluşarul. Fiindcă sunteţi dumneavoastră, nu face nimic. Dar nu se ştie niciodată cine vine, şi de aceea trebuie să fiu prevăzător.

-     De fapt, eu sunt astăzi pentru prima oară în viaţa mea pe câmpie, îi povesti Bambi căluşarului. Mama mi-a...

Căluşarul stătea încruntat cu capul aplecat în faţă, cu o faţă serioasă şi mârâi:

-    Asta nu mă interesează. N-am timp să pălăvrăgesc cu dumneavoastră, trebuie s-o ca-ut pe soţia mea. Hop!

Şi dispăru.

Bambi fugi la mama lui.

-    Ştii, mamă... am vorbit cu el!

-    Cu cine? întrebă mama.

-     Cu căluşarul, povesti Bambi, am vorbit cu el. A fost atât de prietenos cu mine. Îmi place atât de mult. E de un verde minunat, şi la capăt este atât de transparent, cum nici o frunză nu poate fi, nici măcar cea mai fină.

-    Acelea sunt aripile.

-    Chiar? continuă Bambi. Şi are o înfăţişare atât de serioasă, plină de îngândurare. Dar, cu toate astea, a fost prietenos cu mine. Şi cum poate sări! Trebuie să fie extraordinar de greu. Hop! zice el şi sare atât de sus, încât nu-l mai poţi vedea.

Îşi continuam drumul. Conversaţia cu căluşarul îl făcuse pe Bambi să fie agitat şi puţin obosit, ţinând cont şi de faptul că totuşi era prima oară când vorbea cu cineva străin. Îi era foame, şi se lipi strâns de mama lui pentru a bea puţin lapte.

Şi, cum stătea apoi liniştit, visând pentru o clipă, în dulcea beţie care-l cuprindea de fiecare dată după ce-şi potolea foamea, observă în multitudinea dezordonată a firelor de iar-bă o floare luminoasă care se mişca. Bambi se uită mai atent. Nu, nu era o floare, ci un flu-ture. Bambi se furişă mai aproape. Fluturele se oprise pe un fir de iarbă şi îşi mişca încet aripiie.

-    Vă rog, nu vă mişcaţi de acolo! i se adresă Bambi.

-    De ce să stau nemişcat? Doar sunt fluture, răspunse acesta mirat.

-    Vă rog frumos, rămâneţi doar pentru o clipă, se rugă Bambi, mi-am dorit de mult să vă pot vedea din apropiere. Fiţi amabil.

-    Fie, zise fluturele, dar n-o să stau mult. Bambi se postă în faţa lui.

-    Cât de frumos sunteţi, strigă el entuziasmat, minunat de frumos! Ca o floare!

-     Ce? Fluturele dădea din aripi. Ca o floare? Păi, în cercurile mele domneşte părerea unanimă că noi suntem mai frumoşi ca florile.

Bambi era derutat.

-    Bineînţeles, se bâlbâi el, mult mai frumoşi... scuzaţi-mă... am vrut doar să spun...

-    Nu mă prea interesează ce aţi vrut să spuneţi, îi replică fluturele.

Îşi îndoi plin de afectare trunchiul îngust şi îşi întinse cochet tentaculele fine. Bambi îl privea fermecat.

-     Cât de graţios sunteţi, spuse el, cât de fin şi de graţios! Şi aripile astea albe, ce po-doaba!

Fluturele îşi depărta aripile, după care le ridică în sus, astfel încât, uitându-te la ele, aveai impresia că sunt pânze de corăbii.

-    O, exclamă Bambi, acum înţeleg că sunteţi mai frumos ca florile. Şi, în afară de asta, dumneavoastră puteţi zbura, ceea ce florile nu pot. Nu pot zbura din cauză că au rădăcini; ăsta este motivul.

Fluturele se ridică.

-    Destul, zise el. Acum plec!

Se ridică atât de uşor, că-ţi venea greu să observi sau să pricepi ceva. Aripile lui albe se mişcau lin, pline de graţie; şi iată-l plutind deja în aerul însorit.

-    Doar de dragul dumneavoastră am rămas atât de mult, zise el mişcându-se în sus şi în jos în faţa lui Bambi, dar acum o să-mi iau zborul.

Asta era câmpia.

( III )

În adâncul desişului exista un locşor care aparţinea mamei lui Bambi. Era la doar câţi-va paşi de poteca îngustă a căprioarelor, dar era greu de găsit dacă nu cunoşteai mica intrare dintre tufişurile dese.

Era un spaţiu foarte îngust; atât de îngust, încât cele două căprioare de-abia aveau loc să se mişte. Cămăruţa era şi joasă, iar când mama lui Bambi stătea în picioare, capul îi ajun-gea în rămurişul de deasupra. Tufele dese creşteau una într-alta şi nu dădeau voie puţinelor

raze de soare să atingă pământul. Aici, în această cămăruţă, se născuse Bambi, aici era locu-inţa lui şi a mamei lui.

Mama stătea culcată şi dormea. Şi Bambi aţipise un pic. Dar, când se trezi, era plin de vioiciune. Se ridică în picioare şi privi în jur.

Aici înăuntru era penumbră şi se auzea susurul lin al pădurii. Din când în când răsuna glasul subţire al piţigoilor, râsetele ciocănitorilor sau strigătul răguşit al ciorilor. În general însă, era linişte. Aerul era foarte cald şi apăsător. Bambi se uită la mama lui.

-    Dormi?

Mama nu dormea. Se trezise de-ndată ce Bambi se ridicase în picioare.

-    Ce facem acum? întrebă Bambi.

-    Nimic, îi răspunse mama, rămânem aici. Stai frumos jos si culcă-te. Dar Bambi n-avea chef de somn.

-    Haidem, se ruga el, hai pe câmpie. Mama îşi înălţă capul.

-    Pe câmpie? Acum... pe câmpie...? Părea atât de mirata şi de speriată, încât lui Bambi i se făcu frică.

-    Nu avem voie pe câmpie acum? întrebă el timid.

-    Nu, se făcu auzit răspunsul hotărât al mamei. Nu, acum nu e posibil.

-     De ce? Bambi îşi dădu seama că era ceva în neregulă. I se făcuse frică, dar simţea dorinţa să afle totul. De ce n-avem voie să mergem pe câmpie acum?

-    O să înveţi tu toate acestea mai târziu, când vei fi mai mare... îl asigură mama.

-    Mai bine spune-mi acum, insistă Bambi.

-    Mai târziu, îi repetă mama. Eşti încă un copil mic, continuă ea drăgăstos, şi cu copiii nu se vorbeşte despre asemenea lucruri. Devenise foarte serioasa. Acuma... pe câmpie... nici nu vreau să mă gândesc. Ziua... în amiaza mare...!

-    Dar, îi replică Bambi, şi când am fost noi, tot zi era.

-    Asta e altceva, îi explică mama, atunci era dis-de-dimineaţă.

-    Numai dis-de-dimineaţa ai voie să mergi acolo? Bambi era atât de curios.

-    Numai dis-de-dimineaţa, sau seara târziu... sau noaptea... îi răspunse ea răbdătoare.

-    Şi niciodată ziua? Niciodată...? Mama ezită.

-    Ba da, zise ea în cele din urmă, câteodată... unii dintre noi mai ies şi ziua pe câmpie. Dar asta se întâmplă doar în cazuri deosebite... nu pot să-ţi explic... eşti încă prea mic... unii merg... dar sunt în mare pericol.

-     Cum de sunt în pericol? Bambi era curios la culme. Mama însă nu prea voia să-i spună.

-     Pur şi simplu, sunt în pericol... crede-mă, copile, tu încă nu poţi înţelege aceste lu-

cruri.

Bambi se gândi că putea înţelege totul, numai faptul că mama lui nu răspundea cu

exactitate la întrebările lui nu-l putea înţelege. Dar tăcu.

-    Aşa trebuie să trăim, îi spuse mama, noi toţi. Chiar dacă iubim ziua... şi o iubim, mai ales în copilărie... totuşi trebuie să trăim aşa, să ne ferim ziua. Doar seara avem voie să ne plimbăm în voie, până dimineaţa. Înţelegi?

-    Da.

-     Deci, copilul meu, de aceea trebuie să stăm aici unde suntem. Aici suntem în sigu-ranţă. Aşa! Şi acuma, stai jos şi culcă-te.

Dar Bambi nu voia să stea jos.

-    De ce suntem în siguranţă aici? întrebă el.

-    Fiindcă ne păzesc tufişurile, ramurile lor foşnesc, iar crenguţele uscate de pe pământ pocnesc şi ne avertizează, la fel ca frunzişul uscat de anul trecut care ne dă un semn de alarmă. Fiindcă tot aici sunt gaiţele şi ciorile care stau de pază şi prin ele auzim deja de de-parte daca vine cineva...

-    Ce înseamnă, se interesă Bambi, frunzişul de anul trecut?

-     Hai, stai lângă mine, zise mama, o să-ţi povestesc. Bambi se aşeză cuminte lângă mama lui, lipindu-se de ea. Mama îi povesti despre copacii care nu rămân veşnic verzi şi că soarele şi căldura vor dispărea.

Atunci vremea va deveni rece, frunzele vor avea culoarea galbenă, maro sau roşie şi ele vor cădea încetul cu încetul pe pământ. Aceste frunze uscate care se aşază pe pământ foşnesc dacă le atinge un picior, iar asta înseamnă: „vine cineva!" Sunt foarte importante aceste frunze uscate care, chiar şi în timpul verii, avertizează când se apropie cineva.

Bambi se lipi foarte strâns de mama lui. Uitase de câmpie. Era atât de plăcut să stai aici şi să asculţi ce are mama de spus.

Când mama tăcu în cele din urmă, Bambi avea la ce să se gândească. Era frumos din partea frunzelor uscale că păzeau căprioarele, cu toate că erau ofilite, îngheţaseră şi trecuse-ră prin atâtea. Se tot gândea la acel pericol de care pomenise mama. Dar atâtea gânduri îl oboseau. Era linişte în jurul lui. Aerul era foarte cald, şi, în cele din urmă, Bambi adormi.

( IV )

Într-o seară, se afla din nou cu mama pe câmpie, convins că de-acum ştie tot ceea ce se poate vedea sau auzi pe această câmpie. Dar, din păcate pentru el, avea să se arate că mai existau destule lucruri pe care încă nu le cunoştea.

La început, totul a fost la fel ca prima oară. Bambi se juca vesel cu mama de-a prinsul. Fugea în cercuri, necontenit, şi se bucura de spaţiul acela întins, de cerul înalt şi de aerul proaspăt. Dar, după o clipă, constata că mama se oprise din joc. Bambi se opri atât de brusc din săritură, încât picioarele îi alunecară în toate direcţiile. Pentru a-şi regăsi echilibrul, sări în sus cu toată forţa. Mama părea a sta de vorbă cu cineva, dar, în iarba aceea mare, nu pu-teai recunoaşte cu cine. Curios, Bambi veni mai aproape. În faţa mamei puteai recunoaşte două urechi lungi. Erau de culoare gri-brună cu dungi negre. Bambi ezită, dar mama îl li-nişti:

-      Hai încoace, este prietenul nostru, iepurele... hai liniştit, să te poată vedea şi el. Bambi se apropie fără teamă şi stătea acuma în faţa iepurelui. Urechile lui lungi se ridicau în sus, după care îi cădeau în jos, ca şi cum şi-ar fi pierdut deodată orice putere. Bambi se în-corda puţin când văzu mustăţile îndreptate în toate direcţiile. Dar, totodată, observă ce faţă blândă are iepurilă şi cu ce ochi mari şi rotunzi aruncă priviri modeste în juru-i. Arăta într-adevăr ca un prieten iepurele ăsta. Teama de la început a lui Bambi se risipi numaidecât. În mod ciudat îşi pierdu şi respectul pe care-l simţise iniţial.

-    Bună seara, tinere, îl salută iepurele cu aleasă politeţe.

Bambi dădu din cap în semn de salut. Nu ştia nici el de ce. Deşi o făcu într-un mod politicos şi cu prietenie, părea totuşi puţin distant. Nu putea altcumva. Poale era ceva înnăs-cut.

-    Ce prinţ tânăr şi frumos, îi zise iepurele mamei. Se uita atent la Bambi, în timp ce îşi mişca urechile când în sus, când în jos. Asta nu-i plăcea lui Bambi. Parcă voia să spună:

„Nu merită".

În timpul acesta, iepurele continua să-1 privească pe Bambi cu ochii lui mari şi ro-tunzi. Nasul şi botul, superba mustaţă, se mişcau încontinuu, de parcă îi venea să strănute şi nu putea. Pe Bambi îl pufni râsul. Râse şi iepurele, dar ochii lui deveniseră mai gânditori.

- Vă felicit, îi zise el mamei, vă felicit cu toată sinceritatea pentru acest fiu. Da, da... o să fie odată un prinţ superb... da, da, asta se vede imediat.

Iepurele se ridicase pe picioarele de dinapoi, iar Bambi stătea şi se mira. După ce-şi ciulise urechile şi adulmecase cu nasul mirosurile din jur, se aşezase din nou, în mod manie-rat, pe toate cele patru picioare.

-Aşa, acuma nu-mi mai rămâne decât să-mi iau rămas-bun de la Domniile Voastre, zi-se el, cu tot respectul, mai am de făcut multe în seara asta.

Se întoarse şi îşi văzu de drum, cu urechile lăsate în jos până la umeri.

-    Bună seara, strigă Bambi după el. Mama zâmbea.

-    Bunul iepure... atât de bun şi de modest. Nu-i este deloc uşor pe lumea asta. Vorbele ei erau pline de simpatie faţă de iepure.

Bambi se plimba încolo şi încoace prin preajma mamei, lăsând-o pe aceasta să mănân-ce în linişte. Spera să-l reîntâlnească pe vechiul lui prieten, ba era dispus să facă noi cunoş-tinţe. Căci, fără a şti de ce, în el îşi făcea loc un simţământ de aşteptare a ceva nou.

Dintr-odată auzi în depărtare un murmur uşor, ca un ciocănit încet, dar rapid, care atingea pământul.

Se uită într-acolo. Acolo, la marginea pădurii, ceva se mişca prin iarbă. O fiinţă... nu... două! Bambi îi aruncă o privire rapidă mamei sale, dar aceasta nu era preocupată de ceea ce-l frământa pe Bambi. În faţa lui se zăreau exact aceleaşi mişcări în cerc pe care le făcuse el înainte. Bambi era atât de uluit, încât făcu un salt înapoi de parcă ar fi vrut s-o ia la fugă. Acest gest al lui îi atrase atenţia mamei, care îşi ridică ochii spre el.

-    Ce-i cu tine? strigă ea.

Dar Bambi era mut, nu-şi găsea cuvintele şi îngână doar:

-    Acolo... acolo... Mama se uită într-acolo.

-     Asta era, zise ea, nu-ţi fie teama, este verişoara mea. Şi ea are un copilaş... ba nu, chiar doi. Mama vorbise plină de voioşie, dar acum părea destul de serioasa. Nu... să aibă Ena doi copii... chiar doi...

Bambi stătea şi căsca gura. Acolo răsărise o făptură care semăna cu mama lui. Nici nu o băgase în seamă până atunci. Urmărea doar mişcările în cerc ale celor doi, dar nu vedea decât spinările lor roşietice, cu dungi subţiri.

-    Haide, zise mama, să mergem la ei, să ai şi tu parteneri de discuţie.

Bambi ar fi vrut s-o ia la fugă într-acolo, dar, văzând-o pe mama păşind încet, cu pri-virea orientată în toate părţile, se abţinu şi el. Însă era foarte agitat şi plin de nerăbdare. Mama continua să vorbească:

-    Mă gândeam eu că odată şi odată o s-o întâlnim pe Ena. „Oare unde-o fi?" m-am tot întrebat. Mă gândeam eu că are un copil. Asta era uşor de ghicit. Dar, doi copii...

Ceilalţi îi observaseră şi ei şi le ieşiră înainte. Bambi trebui să o salute pe mătuşă, deşi ochii îi erau aţintiţi doar asupra copiilor ei. Mătuşa era foarte prietenoasă.

-    Da, îi zise ea lui Bambi, aceştia sunt Gobo şi Faline. Vă puteţi juca mereu împreună. Copiii stăteau nemişcaţi şi se uitau unul la altul. Gobo umăr la umăr lângă Faline, iar Bambi direct în faţa lor. Stăteau doar, fără să se mişte, şi căscau gura.

-    Lasă-i, zise mama, o să se împrietenească ei.

-    Ce copil frumos, replică mătuşa Ena, într-adevăr, un copil deosebit de frumos. Atât de puternic, şi ce ţinută...

-    Ei, merge, zise mama modestă. Dar n-aş fi crezut ca tu să ai doi copii, Ena.

-    Da, uneori se întâmplă. Ştii doar, draga mea, eu am mai avut copii...

-    Bambi este primul meu născut, zise mama.

-    Vezi, o linişti Ena, poate data viitoare o să fie şi la tine altfel...

Copiii tot mai stăteau cu privirile unul la altul. Nici unul nu scotea o vorbă. Dintr-odată însă, Faline făcu un salt şi o luă la goană. Începuse să se plictisească.

În clipa următoare Bambi era pe urmele ei, iar Gobo nu avu nici el nevoie de invitaţie specială. Zburdau în semicerc, se întorceau fulgerător, făceau tumbe şi goneau în stânga şi în dreapta. Totul era atât de minunat. Când se opriră pentru o clipă să-şi mai tragă sufletul, era de parcă se cunoşteau de când lumea, începură să pălăvrăgească.

Bambi le povesti despre discuţiile lui cu bunul căluşar şi cu fluturele.

-     Ai vorbit cu gândacul auriu? îl întrebă Faline. Nu, cu el nu vorbise. Nu-l cunoştea, nici măcar nu ştia cine e.

-    Eu vorbesc deseori cu el, îi explică Faline lăudându-se puţin.

-    Pe mine m-a certat gaiţa, zise Bambi.

-    Într-adevăr? se miră Gobo. A fost atât de obraznică gaiţa cu tine? Gobo era puţin mirat, el, care era atât de modesl şi de retras.

-    Şi pe mine m-a înţepat ariciul în nas, observă el, O spunea însă ca pe un lucru care nu este atât de important.

-    Cine este ariciul? se interesă Bambi. I se părea minunat să stea aici, cu prietenii lui, şi să afle o mulţime de lucruri interesante.

-    Ariciul este o fiinţă groaznică, interveni Faline. E plin de ţepi mari pe tot corpul... şi, în afară de asta, e şi foarte răutăcios!

-    Crezi cu adevărat că e răutăcios? întrebă Gobo. Doar nu face nimănui rău.

-    Aşa, îi replică Faline scurt, nici măcar nu te-a înţepat, nu?

-    Ei, asta a fost fiindcă am vrut să vorbesc cu el... şi m-a înţepat numai încet. Nu m-a durut prea tare.

Bambi i se adresă lui Gobo:

-    De ce n-a vrut ca tu să vorbeşti cu el?

-    Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, se amestecă Faline. Cum te apropii de el, se face ghem şi nu mai vezi decât ţepi. Mama noastră ne spune că ariciul este din cei care nu vor să aibă de-a face cu lumea. - Poate că îi e doar frică, susţinu Gobo. Dar Faline ştia mai bine.

-    Mama spune că e mai bine să nu ai de-a face cu astfel de persoane. Dintr-odată Bambi i se adresă încet lui Gobo:

-     Ştii cumva ce înseamnă aia... pericolul? Auzind această întrebare, cei doi deveniră foarte serioşi şi se strânseră mai aproape unul de altul. Gobo căzu pe gânduri. Se vedea că-şi dă silinţa să ştie răspunsul fiindcă vedea cât de curios era Bambi să-l afle.

-    Pericolul, şopti el,pericolul., este ceva foarte rău..

-    Da, accentuă Bambi agitat, ceva foarte rău... dar ce?

Se vedea că erau îngroziţi toţi trei. Dintr-odată Faline strigă veselă:

-    Pericolul este... când trebuie să fugi... O luase la fugă; nu voia să stea doar în loc şi să-i fie frică. Bambi şi Gobo o urmară. Începură să se joace, în scurt timp uitaseră de acea întrebare serioasă. După o clipă se opriră din nou, la fel ca înainte, să mai stea de vorbă. Se uitau la mamele lor care stăteau liniştite una lângă alta, mâncau şi vorbeau.

Mătuşa Ena îşi înălţă capul şi le strigă copiilor:

-    Gobo! Faline! Imediat trebuie să plecăm... Şi mama îl atenţiona pe Bambi:

-    Haide... e timpul.

-    Încă o clipă, se rugă Faline, doar o clipă. Bambi insistă şi el:

-    Să mai rămânem! Te rog! E atât de frumos! Iar Gobo repetă cu modestie:

-    E atât de frumos... încă o clipă. Vorbeau toţi trei în acelaşi timp. Ena se uita la ma-

ma.

-    Ce ţi-am spus? Nu vor să se mai despartă.

Dar atunci se întâmplă ceva mult mai neobişnuit decât tot ceea ce văzuse Bambi în acea zi. Din pădure se auzi un tropăit care făcu să vibreze pământul. Zgomot de crengi rup-te, foşnet de frunziş şi, înainte să-ţi poţi ciuli urechile, se iviră din desişul pădurii unul după altul. Primul croia drumul, celălalt îl urma în goană. Veniră în galop, dădură un ocol câmpi-ei după care se retraseră în pădure, unde-i puteai auz tropăind. După scurt timp, apărură din nou şi se opriră ca la comandă la o distanţă de douăzeci de paşi unul de celălalt.

Bambi se uita la ei şi nu se mişca. Arătau cam ca mama şi mătuşa Ena. Dar pe capete-le lor strălucea coroană de mărgean brun cu vârfuri albe. Bambi era complet năucit; se uita de la unul, la altul. Unul din ei era mai mic şi avea o coroană mai mică. Celălalt era de o frumuseţe copleşitoare. Stătea falnic, iar sus pe cap se înălţa rămurişul coarnelor.

-    Oh! strigă Faline plină de admiraţie.

-     Oh! repetă Gobo încet. Bambi însă nu spunea nimic. Era fascinat şi rămase mut pe loc. Cei doi se puseră în mişcare, fiecare în altă direcţie, reîntorcându-se încet în pădure. Cel cu coroana mare ajunse până în apropierea copiilor, a mamei şi a mătuşii Ena. Păşea cu ca-pul ridicat maiestuos, fără să se uite la cei care-1 admirau. Copiii nici nu îndrăzniră să respi-re, până când el dispăru în desiş. Se uitară acum după celălalt, dar şi el dispăruse după uşile verzi ale pădurii.

Faline întrerupse prima tăcerea.

-    Cine au fost? strigă ea. Vocea ei obrăznicuţă tremura. Cu vocea aproape stinsă repetă şi Gobo:

-    Cine au fost? Bambi tăcea.

Mătuşa Ena le răspunse pe un ton solemn:

-    Taţii, ei au fost. Apoi se despărţiră fără să mai vorbească despre cele văzute. Mătuşa Ena şi copiii ei dispărură după primul tufiş. Era drumul lor. Bambi şi mama trebuiau să tra-verseze câmpia, până la stejar, pentru a ajunge pe drumul care ducea spre casă. Mult timp Bambi tăcu. În cele din urmă întrebă totuşi:

-    Nu ne-au văzut? Mama înţelese ce voia Bambi să spună şi îi răspunse:

-    Bineînţeles că da. Ei văd totul. Bambi simţea că i se strânge inima; nu îndrăznea să pună întrebări, şi totuşi căuta răspunsuri la lucrurile necunoscute.

-    De ce... porni el să întrebe, dar apoi tăcu.

-    Ce vrei să spui, copilul meu? îl îndemnă mama.

-    De ce n-au rămas la noi?

-    Ei nu rămân la noi, răspunse mama, doar în unele perioade... Bambi continuă:

-    De ce n-au vorbit cu noi?

-     Acuma nu vorbesc cu noi... zise mama, doar în numite perioade... Trebuie să avem răbdare până se vor întoarce şi-or să ne vorbească... după cum vor dori ei.

Îngrijorat, Bambi întrebă:

-    Tatăl meu o să vorbească şi cu mine?

-    Bineînţeles, copilul meu, îl asigură mama, când vei fi mare, va vorbi cu tine, şi une-ori vei putea fi împreună cu el.

Bambi păşea tăcut lângă mamă, dar întreaga lui gândire era absorbită de chipul tatălui.

„Cât de frumos e!" îşi repeta el întruna. De parcă îi putea citi gândurile, mama îi spuse:

-    Dacă o să rămâi în viaţă şi o să fii deştept să eviţi pericolele, atunci o să fii şi tu oda-tă la fel de puternic şi de frumos ca tatăl tău şi o să porţi o asemenea coroană ca el.

Bambi respiră adânc. Inima îi era plină de presimţiri şi de fericire.

( V )

Timpul trece, şi Bambi află tot mai multe. Uneori pur şi simplu e ameţit de lucrurile pe care trebuie să le înveţe.

Ştie deja să distingă zgomotele pădurii. Nu, nu pe cele care se aud de aproape. Nu, as-ta n-ar fi mare lucru. Acum ştie să asculte, aude toate mişcările, cât de tiptile ar fi ele, aude orice foşnet adus de vânt. De exemplu, ştie când fuge un fazan prin tufişuri; îi recunoaşte paşii uşori, care se opresc la intervale fixe. Recunoaşte şi şoarecii de câmp când aceştia aleargă de colo-colo prin pădure. Mai sunt apoi şi cârtiţele, care, atunci când sunt binedispuse, se urmăresc sub tufele dc soc. Cunoaşte strigătul vitejesc şi limpede al şoimu-lui şi aude, după tonul agitat, că un vultur sau un uliu s-a apropiat de teritoriul peste care el e stăpân. Cunoaşte bătaia aripilor porumbeilor sau fâlfâitul îndepărtat al raţelor sălbatice şi multe altele.

Ştie destul de bine să şi adulmece. în curând o să ştie la fel de bine ca mama. Poate să tragă aerul în piept şi în acelaşi timp să-şi închipuie ce se află în locul din care vine mirosul.

„O, acolo trebuie să fie trifoi şi iarbă proaspătă, se gândeşte el, când bate vântul dinspre

câmpie. Acolo trebuie să fie şi prietenul iepure." Recunoaşte din mulţimea de mirosuri când trece bursucul sau vulpea şi ştie imediat când se află în apropiere mătuşa Ena cu copiii ei.

S-a obişnuit acuma şi cu noaptea şi nu mai este atât de nerăbdător să vină ziua ca să poată alerga pe câmpie. Acuma stă cu plăcere şi ziua în cămăruţa lor mică şi întunecoasă, lângă mama, şi din cauza aerului foarte cald doarme. Din când în când se trezeşte, ascultă şi adulmecă, aşa cum este şi normal. Totul e în regulă. Doar piţigoii mai discută între ei, şi musculiţele de iarbă, care nu tac aproape niciodată, iar turturelele nu mai încetează cu decla-raţiile lor de dragoste. Dar ce-i pasă lui? Şi adoarme din nou.

Noaptea îi place mult acuma. Totul e vesel, e în continua mişcare. Sigur că şi noaptea trebuie să fii atent, dar eşti mai degajat decât ziua, fiindcă poţi merge peste tot unde doreşti. Şi peste tot dai de cunoscuţi care şi ei sunt mai lipsiţi de griji ca în alte daţi. Noaptea, pădu-rea este liniştită şi are un aer sărbătoresc. Doar unele voci se fac auzite în această tăcere, iar ele sună altfel decât cele care se aud ziua; îţi lasă o altfel de impresie.

Lui Bambi îi place mult bufniţa. Are un zbor încet şi lin, lipsit de zgomot. Un fluture face la fel de puţin zgomot ca ea, cu toate că ea e atât de mare în comparaţie cu acesta. Are apoi o faţă atât de importantă, de hotărâtă şi de gânditoare şi are nişte ochi minunaţi. Bambi admiră la ea privirea curajoasă şi liniştită. O ascultă cu plăcere când vorbeşte cu mama sau cu oricine altcineva. Tot timpul stă puţin deoparte, se teme puţin de privirea aceea maiestoa-să, pe care o admiră atât, dar pricepe în acelaşi timp că vorbele bufniţei sunt toate însemna-te, cu toate că nu le înţelege. Acest lucru îl încântă, şi de aceea are o stima foarte mare faţă de bufniţă şi când îşi începe cântecul. Haa-ah -hahaha-haa-ah! cântă ea. Sună altfel decât cântecul sturzului sau al grangurului, altfel decât strigatul prietenos al cucului, dar Bambi iubeşte cântecul bufniţei, fiindcă simte în el o seriozitate misterioasă şi o inteligenţă nemai-văzută. Şi mai există şi cucuveaua de pădure, o fiinţă fermecătoare, isteaţă şi din cale-afară de curioasă, preocupată tot timpul să atragă atenţia asupra sa. Ui-iic! Ui-iic! strigă cu o voce piţigăiată care te face să te cutremuri. Strigătul ei pare să fie un strigăt de moarte. Dar ea es-te foarte binedispusă şi se bucură mult când cineva se sperie. Ui-iic! strigă ea, atât de tare încât se aude cale de o poştă. După aceea însă râde în sinea ei, iar acest râset îl auzi doar da-că te afli în apropiere. Bambi şi-a dat seama că micuţa se bucură dacă te sperii sau dacă îţi închipui că i s-a întâmplat ceva. De când ştie acest lucru, Bambi se repede imediat s-o între-be:

-    Aţi păţit ceva? Sau exclamă:

-    Vai ce m-am speriat!

Atunci, cucuveaua se înveseleşte.

-    Da, da, zice ea râzând, sună jalnic. Se umflă în pene, arătând ca o bilă gri şi moale, iar asta o face să arate fermecător de drăguţă.

De câteva ori au fost şi furtuni, atât ziua, cât şi noaptea. Prima oară a fost în timpul zi-lei, şi Bambi simţise cum i se face frică de întunericul ce se lăsa în cămăruţa lor. I se părea ca noaptea cade de pe cer în plină zi. Iar când furtuna se năpusti asupra pădurii şi copacii începură să scârţâie, de frică Bambi începu să tremure. Când fulgerele brăzdară apoi cerul, iar tunetele bubuiau asurzitor, Bambi se înspăimântase; atât de tare, încât crezuse că lumea se va rupe în bu căţi. Fugise după mama, care se ridicase şi ea, luând-o de-a curmezişul prin desiş. Nu era în stare să gândească sau să se adune. Apoi ploaia se prăvălise asupra lor. To-tul era ascuns, pădurea era pustie şi nu exista scăpare. Apa şiroindă te biciuia chiar în cel mai ascuns tufiş. Dar fulgerele încetară la un moment dat, iar tunetele se răriră, le puteai auzi în depărtare, după care amuţiră de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Ploaia devenise mai blândă. Mai continuase încă aproximativ o oră, dar cădea într-un ritm uniform şi nimă-nui nu-i mai era frica. Simţământul de frică parcă fusese şters de ploaie.

Niciodată până atunci mama nu se dusese cu Bambi atât de devreme pe câmpie ca în seara aceea. De fapt, încă nici nu era seară. Soarele mai strălucea sus pe cer, aerul era mai proaspăt ca în alte daţi, iar pădurea cânta pe mii de voci fiindcă toţi ieşiseră din ascunzişuri-le lor, grăbindu-se să-şi povestească păţaniile.

Înainte să păşească pe câmpie, trebuiau să treacă pe lângă stejarul mare, care era chiar la marginea pădurii. Acesta era traseul lor obişnuit. Acum însă, pe o creangă a stejarului o zăriră pe veveriţă, care îi salută. Bambi şi veveriţa erau prieteni buni. La prima lor întâlnire, Bambi crezuse că este o căprioară mică (din cauza hăinuţei roşii pe care o avea şi se uitase la ea foarte uluit. Dar atunci Bambi era încă foarte copilăros şi nu înţelegea multe. Îi plăcuse veveriţa în mod deosebit, încă de la început. Era atât de manierată, de plăcută la vorbă, iar Bambi ar fi stat oricât să se uite la ea cum ştie să se caţere, să sară şi sa balanseze. În mijlo-cul discuţiei, ea se căţăra pe copac de parcă acesta nici n-ar exista. Şi se aşeza pe o creangă subţire, rezemându-se comod de coada stufoasă care stătea în sus, îşi arăta pieptul alb şi îşi mişca picioarele din faţă. Întorcându-şi capul în stânga şi în dreapta, râdea cu ochi veseli şi zicea o mulţime de lucruri hazlii şi interesante.

Dar iat-o acum coborând în salturi atât de rapide, încât ai crede că o să ţi se oprească taman în cap. Îşi mişcă coada încontinuu şi salută încă de sus:

-    Bună ziua! Bună ziua! Drăguţ din partea voastră că treceţi pe aici! Mama şi Bambi se opriră.

Veveriţa alergă în jos pe trunchiul neted al copacului.

-     Iii, zise ea... aţi trecut cu bine de treaba asta? Desigur, se vede că totul e în ordine. Ăsta-i lucrul cel mai important. Cu mişcări rapide, se caţără pe trunchi în sus zicând: Nu, e prea ud pentru mine acolo jos. Staţi un pic, îmi caut un loc unde e mai bine. Sper că nu vă deranjează, sau...? Mulţumesc! Mă gândeam eu că n-o să vă deranjeze. Şi, de fapt, putem discuta şi de aici. Alerga pe o creangă dreaptă încoace şi încolo.

-    Ce treabă, continuă ea, ce zarvă şi scandal au fost! Vă puteţi închipui cât sunt de spe-riată. Te piteşti cuminte într-un colţ şi nu îndrăzneşti să te mişti.

Asta este cel mai rău, să stai fără să te mişti. Speri că nu se va întâmpla nimic, şi, ce să zic, copacul meu e nemaipomenit în asemenea cazuri, chiar aşa, e-un copac clasa întâi. Sunt mulţumită. Cât de mult aş colinda, nu mi-aş dori altul. Dar, dacă se întâmplă ca astăzi, nici n-ai cum să nu te sperii.

Veveriţa stătea rezemată în coada ridicată în sus, îşi arăta pieptul alb şi îşi apasă lăbu-ţele din faţă în dreptul inimii. Îţi puteai da seama cât a fost de speriată.

-    Vrem să mergem pe câmpie, zise mama, să ne uscam la soare.

-    O, ce idee bună, strigă veveriţa. Sunteţi atât de deşteaptă, serios, spun mereu cât sun-teţi de deşteaptă! Dintr-o săritură se urcă pe o creangă mai sus.

-     Nici nu puteţi face altceva mai bun acum decât să mergeţi pe câmpie, strigă ea de acolo. Alerga în salturi uşoare prin coroana copacului, depărtându-se tot mai mult. Şi eu vreau să urc mai sus, unde e mai mult soare, zise ea veselă, sunt udă până la piele! Până sus vreau să ajung!

Nu-i păsa dac-o ascultă cineva sau nu. Câmpia era destul de animată. Prietenul iepure era acolo împreună cu familia lui. Ena se găsea acolo împreună cu copiii ei şi cu câţiva cu-noscuţi. Astăzi Bambi îi revăzu şi pe taţi. Veniră încet dinspre pădure, fiecare din alt loc, şi apăru chiar şi un al treilea. Mergeau încet de-a lungul lizierei fără să se uite la cineva şi chi-ar fără să-şi vorbească unul altuia. Bambi privea destul de des spre ei, plin de respect şi de curiozitate.

Apoi stătu de vorbă cu Faline, Gobo şi cu alţi câţiva copii. Era de părere că ar fi tim-pul să se joace puţin. Toţi erau de acord şi începură să alerge în cerc. Faline era cea mai ve-selă dintre toţi. Era proaspătă şi plină de idei. Doar Gobo obosi după puţin timp. Furtuna îl speriase într-atât de tare, încât îi mai bătea inima şi acum. În general, Gobo era ceva mai fi-rav, dar Bambi îl iubea fiindcă era atât de bun şi gata să te ajute oricând şi era mereu puţin trist fără ca acest lucru să se observe.

Timpul trece şi Bambi învaţă cât de bune sunt firele de iarbă şi mugurii frunzelor şi cât de dulce trifoiul. Când se împinge în mama lui să sugă, se întâmplă deseori ca aceasta să-1 refuze.

-    Doar nu mai eşti copil mic, zice ea. Iar uneori spune chiar:

-    Du-te, lasă-mă în pace.

Se mai întâmplă ca mama să se scoale, în timpul zilei, şi să plece fără să-i mai pese dacă Bambi o urmeaza sau nu.

Uneori, când merg pe cărările lor obişnuite, mama pare să nici nu mai observe că Bambi o urmează cuminte. Într-o zi, mama nu mai e de găsit. Bambi nu ştie cum de e cu pu-tinţă asemenea lucru, nu găseşte nicio explicaţie. Dar ea e plecată şi Bambi e singur pentru prima dată în viaţa lui.

E mirat, neliniştit, i se face frica şi începe să simtă un dor cumplit după mama. Nimeni nu-i răspunde, nu vine nimeni.

Ascultă, adulmecă. Strigă din nou. Foarte încet începe să se roage:

-    Mamă... mamă... Degeaba.

Îl apucă disperarea, nu mai poate sta fără să facă nimic şi o ia din loc.

Merge de-a lungul drumului pe care îl cunoaşte, se opreşte şi strigă, după care păşeşte mai departe, plânge de teamă şi de deznădăjde. E foarte trist. Merge mai departe, ajungând pe drumuri şi în locuri în care n-a mai fost niciodată şi care-i sunt complet necunoscute. Nu ştie ce să mai facă. Deodată aude două voci de copil care strigă asemenea lui:

-    Mama... mamă...! Se opreşte şi îşi ciuleşte urechile, Într-adevăr, sunt Gobo şi Faline. Ei trebuie să fie. Bambi fuge repede spre locul de unde s-au auzit vocile şi în scurt timp ve-de hăinuţele roşii strălucind în frunze: Gobo şi Faline. Amândoi stau trişti unul lângă altul sub o tufă şi strigă: Mamă... mamă...! Se bucură amândoi, auzind foşnetul tufelor. Văzându-l însă pe Bambi, par dezamăgiţi. Cu toate astea, se bucură de venirea lui, la fel ca Bambi, care nu se mai simte atât de singur.

ce:

-    Mama mea a plecat, zice Bambi.

-    Şi a noastră, îi răspunde Gobo necăjit. Se privesc unul pe altul foarte abătuţi,

-    Oare unde pot fi? întreabă Bambi. Şi e gata-gata să plângă.

-    Nu ştiu, suspină Gobo. Inima îi bate mai tare şi se simte groaznic. Deodată Faline zi-

-    Eu cred că... s-au dus la taţi... Gobo şi Bambi se privesc uluiţi.

-    Te referi... la taţi? întreabă Bambi tremurând.

Şi Faline tremură, dar expresia feţei ei este misterioasă. Se comportă exact ca o fiinţă

care ştie mai mult şi nu vrea să spună. Bineînţeles că nu ştie nimic, nici măcar nu ştie de un-de i-a venit această idee. Dar când Gobo repetă „Chiar crezi asta?", faţa ei capătă un aspect plin de inteligenţă, şi pe un ton misterios zice:

-    Da, o cred cu adevărat.

Cu toate că este doar o presupunere, merită totuşi s-o iei în seamă. Dar acest lucru nu-1 linişteşte deloc pe Bambi. Nici nu poate gândi, e prea agitat şi trist.

Nu poate sta fără să facă nimic, aşa că pleacă de acolo. Faline şi Gobo îl însoţesc o bucată de drum. Toţi trei strigă:

-    Mamă... mamă...

După un timp în care au mers laolaltă, Gobo şi Faline se opresc; nu au curajul sa meargă mai departe. Faline întreabă:

-    La ce bun? Mama ştie unde suntem. Mai bine rămânem aici ca să ne poată găsi când se întoarce.

Bambi merge singur mai departe. Ajunge într-un mic luminiş. În mijlocul acestuia se opreşte brusc şi nu mai poate să se mişte din loc.

Acolo, la marginea luminişului, într-o tufă înaltă de alun, zăreşte o siluetă cum n-a mai văzut până atunci. În acelaşi timp aerul poartă spre el un miros cum nu a mai simţit până în acea clipă. Este un miros străin, greu şi pătrunzător.

Bambi priveşte la înfăţişarea din tufiş. Este ciudat de dreaptă şi de îngustă şi are o faţă palidă şi golaşă în jurul ochilor, al gurii şi al nasului. Fără pic de păr. EXPRESIA feţei îţi transmite un sentiment de groază copleşitoare, care te paralizează. Ce chin să te uiţi la această faţă! Dar, cu toate acestea, Bambi stă uluit, nedezlipindu-şi ochii de la ea. Mult timp silueta rămâne nemişcata, după care îşi întinde un picior în faţă, un picior care se gasea în

imediata apropiere a feţei. Bambi nici nu observase că acel picior există.Dar, când acest pi-cior înfricoşător se întinde fulgerător spre el, gestul îl împinge pe Bambi în desişul din care venise cu o viteză uluitoare, exact cu viteza cu care o pană este dusă de vânt. Şi o ia la goa-nă.

Iată că acum a venit şi mama. Aleargă şi sare alături de el printre tufişuri. Gonesc amândoi cât îi ţin picioarele, până când ajung în fata cămăruţei lor.

-    Ai... văzut? îl întreabă încet mama. Bambi nu e în stare să răspundă, nu mai are su-flu, dă doar din cap.

-    Ăsta... a fost... El! zice mama. Şi amândoi tremură.

( VI )

Bambi a mai rămas de multe ori singur. Dar nu mai era atât de înspăimântat ca prima oară. Mami dispărea, şi el putea să strige cât de mult voia, că tot degeaba. Dar, pe neaştepta-te, ea se întorcea.

Într-o noapte Bambi rătăcea singur prin pădure Nu se întâlnise nici măcar cu Gobo şi cu Faline. Cerul începuse să devină cenuşiu, se lumina de ziuă, iar deasupra tufişurilor se zăreau contururile coroanelor copacilor. Dintr-odată se auzi un foşnet prin tufiş, iar mama trecu în mare goană pe lângă el. Imediat dup ea mai venea cineva. Bambi nu ştia cine era. Mătuşa Ena, sau tatăl, sau poate altcineva. Dar pe mamă o recunoscuse imediat, cu toate că trecuse ca vântul pe lângă el. Îi auzise vocea. Mama strigase, şi lui Bambi i se păruse că o făcuse în glumă, cu toate că auzise parcă şi un strop de teamă în vocea ei.

Altă dată s-a întâmplat ziua. Bambi hoinărea prin desiş ore în şir. La un moment dat începuse să strige. Nu că i-ar fi fost frică. Dar nu mai voia să fie atât de singur, căci l-ar fi apucat jalea de atâta singurătate! Deci începuse s-o strige pe mama.

Ca din pământ, unul din taţi apăru în faţa lui şi se uita la el grav. Bambi nu-l auzise venind şi se sperie.

Bătrânul era mai măreţ, mai înalt şi mai mândru decât ceilalţi. Îmbrăcămintea lui stră-lucea într-un roşu întunecat. Dar chipul lui avea o culoare gri-argintie. Deasupra urechilor jucăuşe se înălţa o coroană măreaţă, cu perle negre.

-     De ce strigi? întrebă bătrânul foarte serios. Bambi, cutremurat de atâta respect, nu îndrăznea să răspundă.

-Mama ta nu are timp acuma pentru tine! continuă bătrânul.

Bambi era complet năucit de vocea hotărâtă a bătrânului, dar în acelaşi timp admira această voce.

-Tu nu poţi sta singur? Să-ţi fie ruşine! Bambi voia să spună că poate sta şi singur şi că a stat singur deseori, dar nu reuşea să scoată niciun cuvânt. Era ascultător, şi îi era tare ruşi-ne. Bătrânul îi întoarse spatele şi dispăru. Bambi nu ştia de ce şi unde dispăruse bătrânul, nici dacă plecase repede sau încet. Pur şi simplu dispăruse, la fel cum apăruse. Bambi ciuli urechile atent, dar nu auzi niciun pas care se depărtează sau vreun foşnet de frunze. Îşi zise că bătrânul trebuie să fie încă în apropiere şi încercă să adulmece mirosurile din jur. Nu era niciun miros, şi răsuflă uşurat fiindcă era din nou singur. Cu toate acestea, tare mult ar fi vrut să-l revadă pe bătrân şi să să-l mulţumească în vreun fel.

Când se întoarse mama, Bambi nu-i povesti nimic despre păţania sa. De acum înainte nu mai strigă după mama sa când aceasta era plecată. În timp ce-şi făcea plimbările, se gân-dea mereu la bătrân. Îşi dorea

Când se întâlni cu Gobo şi cu Faline pe câmpie, le povesti întreaga întâmplare. Aceştia ascultau atent, căci n-ar fi putut să-i povestească lui Bambi vreo păţanie care să se compare cu a lui.

-    Nu ţi-a fost frică? întrebă Gobo agitat.

-    Ba da. Bambi recunoscu că i-a fost frică. Dar numai puţin.

-    Mie mi-ar fi fost o frică groaznică, explică Gobo. Bambi îi spuse că nu i-a fost atât de frică fiindcă bătrânul fusese minunat. Gobo replică:

-    Asta nu m-ar fi ajutat mult. Nici n-aş fi fost în stare să mă uit la el, de frică. Când mi-e frică, îmi fuge totul din faţa ochilor de nu mai pot vedea nimic şi inima începe să-mi bată de nu mai pot respira. Faline devenise gânditoare la auzul poveştii lui Bambi şi nu mai spu-nea nimic.

Însă când se întâlniseră data următoare cu Bambi, cei doi păreau foarte grăbiţi şi ne-răbdători. Erau singuri, la fel ca Bambi.

-    Te-am căutat tot timpul, strigă Gobo.

-    Da, zise Faline dându-şi importanţă, acuma ştim exact cine a fost cel cu care te-ai în-

tâlnit.

Bambi făcu un salt, atât de nerăbdător era să afle.

-Cine...!?

Faline îi povesti: ,

-    A fost bătrânul prinţ..

-    De unde ştiţi asta? insistă Bambi.

-    De la mama noastră! îi replică Faline. Bambi părea mirat.

-    Asta înseamnă că aţi povestit totul? Cei doi aprobară dând din cap.

-    Era un secret! strigă Bambi mânios. Gobo se scuză imediat:

-    N-am fost eu. Faline a făcut-o. Dar Faline zise înveselită:

-    Ei, na, secret! Am vrut să ştiu cine a fost. Acuma o ştim, şi este mult mai interesant! Bambi era foarte curios să audă tot şi se linişti. Faline îşi depănă povestea:

-    Este cel mai însemnat în toată pădurea. El este principele. Nu există un al doilea care să-l egaleze. Nimeni nu ştie ce vârstă are sau unde locuieşte. Nu-i cunoaşte nimeni rudele. Doar puţini sunt aceia care l-au văzut. Uneori se zvoneşte că ar fi murit fiindcă mult timp nu-1 mai întâlneşte nimeni. După aceea apare pentru o perioadă scurtă de timp şi lumea ştie astfel că mai trăieşte. Nu îndrăzneşte nimeni să-l întrebe unde a fost. Nu vorbeşte cu nimeni şi nimeni nu cutează să-i vorbească. Merge pe cărări pe care alţii nu merg; cunoaşte pădurea pe de rost. Pentru el nu există pericol. Ceilalţi prinţi se luptă uneori în joacă, alteori de probă sau chiar serios între ei. Cu el n-a mai luptat nimeni de mulţi ani. Iar din cei care, cu mult timp în urmă, au avut îndrăzneala să lupte cu el nu mai trăieşte astăzi nici unul. El este mai-marele dintre prinţi.

Bambi îi iertă pe Gobo şi pe Faline că dezvăluiseră secretul mamei lor. Era chiar mul-ţumit, fiindcă aflase toate aceste lucruri importante. Dar era şi bucuros că nu le spusese lui Gobo şi lui Faline chiar totul.

Faptul că marele prinţ a spus: „Tu nu poţi sta sin gur?" sau „Să-ţi fie ruşine!", nu, asta nu o ştia Faline cu siguranţă ar fi povestit toată întâmplarea cu lux de amănunte, şi atunci ar fi vorbit toată pădurea despre asta.

În acea noapte, la răsăritul lunii, se întoarse şi mama lui Bambi. Se ivise dintr-odată sub stejarul mare de la marginea câmpiei, căutându-1 pe Bambi. Bambi o zări imediat şi fugi la ea. Mama era obosită şi flămândă. De data asta nu s-au mai plimbat ca data trecută. Mama îşi potoli foamea pe câmpie aşa cum făcea şi Bambi de cele mai multe ori. În timp ce

mâncau din frunzele tufişurilor, ajunseră în adâncul pădurii. Deodată, se auzi un vuiet pu-ternic în imediata apropiere. Înainte ca Bambi să-şi dea seama ce se întâmplă, mama începu să strige tare, ca atunci când îi este frică sau este derutată.

-    A-oh! striga ea, făcu un salt, se opri şi strigă din nou: A-oh, Ba-oh!

Acuma zări şi Bambi făpturile acelea imense care trecură ca vijelia prin faţa lor. Se-mănau cu Bambi, mama, mătuşa Ena sau cu celelalte rude ale lor, dar erau atât de uriaşe, că te simţeai năucit uitându-te la ele. Bambi începu şi el să ţipe:

-    A-oh... Ba-oh,.. Ba-oh!

Nu prea îşi dădea el seama că ţipă, dar nu putea face altceva. Turma se şi depărtase. Trei, patru giganţi, unul după altul. La urmă apăru unul care era mai mare decât toţi ceilalţi, având o coamă uriaşă la gât şi o coroană mare cât un copac. Ţi se tăia respiraţia privind la el. Bambi stătea şi se smiorcăia cât putea el de tare. Nu mai văzuse ceva atât de înspăimân-tător până alunci şi i se făcuse frică, o frică neobişnuită. Se sim-ţea jalnic de mic, chiar şi mama părea tare mică. Îi era ruşine, fără să ştie de ce, şi îl cuprinse groaza, începu să se vai-te:

-    Ba-oh... Ba-oh!

Se simţea mai uşurat dacă striga astfel.

Turma dispăruse. Nu se mai vedea şi nici nu se auzea. Şi mama tăcuse. Doar Bambi îi dădea înainte cu plânsul.

-    Linişteşte-te, zise mama, au plecat.

-    Oh, mamă, şopti Bambi, cine au fost ăştia?

-    De fapt, nu-i chiar atât de periculos, spuse mama, au fost rudele noastre cele mari... cerbii, da... sunt mari şi nobili... mai nobili ca noi..

-    Şi nu sunt periculoşi? întrebă Bambi.

-     De obicei nu, explică mama. Se zice că s-ar fi întâmplat câte ceva. Se aude ba de una, ba de alta, dar nu ştiu dacă este ceva adevărat în toate poveştile astea. Mie nu mi-au fă-cut niciodată nimic şi nici celor pe care-i cunosc.

-    De ce ne-ar face ceva, vru să ştie Bambi, dacă suntem rude? Voia să stea liniştit, dar tot mai tremura.

-    Nu, sigur nu ne fac nimic, răspunse mama, dar nu ştiu, mă sperii de fiecare dată când îi văd. Nu mă pot abţine. De fiecare dată păţesc la fel.

După această discuţie Bambi se linişti din ce în ce mai mult, dar rămase în continuare gânditor.

Deasupra lui, în crengile unui anin îşi făcu simţită prezenţa cucuveaua cu ţipetele ei sfâşietoare. Dar Bambi era cu gândul în altă parte, şi de data asta uită să se prefacă speriat. Cu toate astea, cucuveaua se apropie şi se interesă:

-    V-am speriat cumva?

-    Bineînţeles, răspunse Bambi, mă speriaţi întotdeauna. Cucuveaua râse încet; era mulţumită.

-    Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău, zise ea, dar ăsta-i felul meu de a fi.

Se umflă în pene, arătând ca o bilă, îşi ascunse ciocul în penele moi şi făcu o faţă dră-guţă şi serioasă. Era voioasă.

Bambi i se destăinui:

-    Ştiţi, începu el, m-am speriat mai înainte mult mai tare ca acum.

-    Chiar? întrebă cucuveaua nemulţumită. Bambi îi povesti despre întâlnirea cu rudele lui uriaşe.

-    Ia terminaţi cu toate rudele astea, strigă cucu-veaua. Şi eu am rude. Dar, cum mă ză-resc în timpul zilei undeva, se năpustesc cu toţii asupra mea. Nu, rudele nu-şi prea au rostul. Dacă sunt mai mari, nu sunt buni de nimic, iar dacă sunt mai mici, nici atât. Dacă sunt mai mari ca noi, nu-i putem suferi fiindcă sunt mândri, iar dacă sunt mai mici, nu ne pot suferi ei, fiindcă atunci noi suntem cei mândri. Nu, nu vreau să mai aud nimic de toată povestea asta.

-    Dar... eu nici măcar nu-mi cunosc rudele... zise Bambi timid şi plin de dor. N-am au-zit niciodată de ele, şi astăzi le-am văzut pentru prima oară.

-   Să nu vă pese de fiinţele acestea, îl sfătui cucuveaua. Vă rog să mă credeţi, este cel mai bun lucru, zise ea rotindu-şi ochii. Rudele nu sunt niciodată atât de bune ca prietenii. Vedeţi, noi doi nu suntem înrudiţi, dar suntem prieteni buni, şi asta este foarte plăcut Bambi încercă să mai spună ceva, dar cucuveau continuă:

-     Am experienţă în astfel de treburi. Dumnea voastră sunteţi încă atât de tânăr. Cre-deţi-mă, ştiu mai bine. De fapt, nu vreau să mă amestec în treburile dumneavoastră familia-le.

Cucuveaua îşi roti ochii atât de îngândurată, iar faţa ei serioasă arăta atât de importan-tă, încât Bambi tăcu.

( VII )

O altă noapte trecu, şi dimineaţa aduse o noua întâmplare. Era o dimineaţă senină pli-nă de rouă şi de prospeţime. Frunzele copacilor şi ale tufelor aveau astăzi o aromă mai pă-trunzătoare. Câmpia îşi împrăştia mirosul până sus în coroanele copacilor. „Cirip" ziseră pi-ţigoii când se treziră, dar, fiindcă totul încă era cenuşiu, amuţiră. O bucată de timp totul ră-mase liniştit. Apoi un strigăt răguşit şi înfundat de cioară sparse liniştea. Ciorile se treziseră şi îşi făceau vizite. Numaidecât răspunse şi coţofana:

-    Şrac, şrac... credeţi cumva că mai dorm?

Se făcură auzite strigate uşoare ici, colo, mai aproape sau mai departe: „Cirip! Cip! Tiu!" în aceste sunete se mai simţeau încă somnul şi buimăceala nopţii şi răsunau doar pe ici-colo. O mierlă se aşezase pe ramura de sus a unui brad şi privea cum pe cerul palid şi ce-nuşiu îşi făcu apariţia încetul cu încetul soarele. Şi începu să cânte. Corpul ei mic şi negru semăna de departe cu o frunză veştedă. Dar cântecul ei răsuna vesel prin întreaga pădure. Şi iată că acum totul se trezise la viaţă. Piţigoii, sticleţii şi alte păsări îşi făcură simţită prezen-ţa. Se auzeau pe alocuri bătăile aripilor porumbeilor. Când fazanii se lăsară jos de pe crengi-le unde dormiseră, zgomotul produs de aripile lor era moale şi puternic, iar ţipătul lor ascuţit răsuna de parcă stătea să le spargă gâtlejul. Sus în aer, strigau şoimii înveseliţi.

Răsărise soarele. Diu-diu! strigă grangurele. Zbura printre crengi încoace şi încolo, iar pieptul  său  galben  şi  rotund  strălucea  în  razele  soarelui  ca  o  bilă  aurie. Bambi păşi pe sub stejarul cel mare afară pe câmpie. Aceasta strălucea de rouă, mirosea a iarbă, flori şi pământ ud şi şoptea pe mii de voci. Şi prietenul iepure era deja pe câmpie şi părea că se gândeşte la ceva important. Un fazan mândru se plimba încet, rupând din firele de iarbă, şi privea prudent în jur. Penajul lui albastru-închis strălucea în soare.

În apropierea lui Bambi, se afla unul dintre prinţi. Chiar foarte aproape. Bambi nu-l văzuse niciodată, de fapt, nu văzuse pe nici unul dintre taţi atât de aproape. Stătea în faţa unei tufe de alun, doar unele crengi îi mai acopereau puţin din corp. Bambi nu se mişca. Spera ca prinţul să iasă de acolo şi se întreba dacă ar putea îndrăzni să-i vorbească. Voia s-o întrebe pe mama şi se uita după ea. Dar mama era deja la distanţă destul de mare de Bambi. Vorbea cu mătuşa Ena. Chiar atunci apărură şi Gobo, şi Faline din tufiş. Bambi nu se mişca şi era foarte concentrat. Dacă s-ar a duce la mama şi la ceilalţi, ar trebui să treacă pe lângă

prinţ. I se părea cam îndrăzneaţă această idee. „Ei şi, se gândi el, nici nu trebuie s-o mai în-treb pe mama. La urma urmei a vorbit cu mine până şi prinţul cel bătrân! şi eu tot nu i-am zis mamei nimic. O să vorbesc cu el, cel puţin încerc. N-au decât să se uite la mine cum vorbesc cu el. O să-i spun: «Bună dimineaţa, prinţul meu!» Doar nu s-o supăra din cauza asta. Şi, dacă se supără, o să fug foarte repede de acolo." Bambi era încă nehotărât, nu ştia dacă merită să încerce sau nu.

Dar iată că prinţul ieşi din tufa de alun şi se îndreptă spre câmpie.

„Acum..." gândi Bambi.

Dar, ca din senin, se auzi o bubuitură. Bambi tresări neştiind ce se întâmplase. Văzu cum prinţul face un salt în sus, iar apoi trece gonind pe lângă el înspre pădure.Bambi se uita hipnotizat în juru-i. Bubuitura încă ii mai suna în urechi. Vedea cum dincolo mama, mătuşa Ena, Gobo şi Faline alergau cât le ţineau picioarele spre pădure, vedea cum o luase la goană iepurele şi cum fazanul fugea cu gâtul aplecat în faţă. Îşi dădu seama că toată pădurea tace, reuşi să se ridice în picioare şi sări repede în desiş.

Nu făcuse decât câteva salturi, şi dintr-odată îl zări pe prinţ în faţa lui, căzut la pământ. Nu se mai mişca. Bambi se opri îngrozit nepricepând ce se întâmplase. Prinţul zăcea pe pă-mânt, având la umăr o rană care sângera tare.

-    Nu te opri! strigă cineva lângă el. Era mama, care trecu în goană pe lângă el. Fugi! strigă ea. Fugi cât poţi de repede!

Mama nu se opri, ci goni mai departe, dar porunca ei îl trezise şi pe Bambi la realitate.

Fugea şi el din toate puterile.

-    Ce înseamnă asta, mama? întrebă el. Ce-a fost asta, mamă? Mama îi răspunse gâfâind:

-    Ăsta... a fost... El. Pe Bambi îl trecură fiorii în timp ce continuau să alerge. Într-un târziu se opriră, încercând să-şi mai tragă sufletele.

-    Ce spuneţi? Vă rog, ce spuneţi? strigă o voce subţire deasupra lor. Bambi se uită în sus şi o văzu pe veveriţă coborând grăbită dintr-un copac.

-     Am venit tot drumul până aici, alături de dumneavoastră, strigă ea. Nu se poate, ce îngrozitor!

-    Aţi fost de faţă? întrebă mama.

-    Dar bineînţeles că am fost de faţă, răspunse veveriţa. Tremur încă toată. Stătea spri-jinită în superba-i coadă, arâtându-şi pieptul alb şi îngust şi ţinând labele din faţă apăsate în dreptul inimii. Sunt din cale-afară de tulburată.

-    Şi eu, zise mama, parcă nu mai am pic de vlagă. E de neînchipuit. Nimeni dintre noi n-a văzut ceva.

-    Chiar aşa? se precipită veveriţa. Vă înşelaţi. Eu l-am văzut mai demult.

-    Şi eu! strigă altă voce.

Era coţofana care veni şi se aşeză pe o creangă.

-    Şi eu! se auzi de mai sus.

Era vocea gaiţei care stătea într-un frasin. Iar din coroanele copacilor se auzeau şi câ-teva ciori morocănoase.

-    Şi noi l-am văzut!

Stăteau toate în jur şi fiecare încerca să pară mai importantă decât cealaltă. Erau agita-te într-un mod ciudat şi, după cum părea, pline de mânie şi de teamă.

„Pe cine, se gândi Bambi, pe cine au văzut?"

-    Mi-am dat cea mai mare silinţă, povesti veveriţa cu mâna pe inimă. Cea mai mare si-linţă mi-am dat-o sa-1 avertizez pe bietul prinţ.

-    Şi eu, se agită gaiţa, de câte ori n-am strigat! Dar n-a vrut să mă asculte.

-    Nici pe mine nu m-a auzit, turui coţofana. De zece ori am strigat. Chiar voiam să mă apropii de el şi mă gândeam că, dacă nu mă aude nici acum, o să zbor în alunul în faţa căru-ia stă. Acolo trebuie să mă audă. Dar chiar atunci s-a întâmplat.

-    Vocea mea este mai puternică decât a voastră, şi eu am avertizat cum am putut, zise cioara pe un ton supărat. Dar Domniile Lor nu prea pun preţ pe ceea ce spunem noi.

-    Într-adevăr, mult prea puţin ne bagă în seamă, aprobă şi veveriţa.

-    Facem şi noi ce putem, fu de părere coţofana, noi precis nu suntem de vină când apoi se întâmplă o nenorocire.

-    Un prinţ atât de frumos, se plânse veveriţa, şi în anii lui cei buni.

-    Ha! făcu gaiţa, dacă n-ar fi fost atât de mândru şi ar fi ascultat de noi!

-    Nu era deloc mândru! o contrazise veveriţa. Coţofana mai adăugă:

-    Nu mai mândru decât ceilalţi prinţi de teapa lui.

-    Deci prost! râse gaiţa.

-    Dumneavoastră sunteţi proastă! strigă cioara de sus. Chiar dumneavoastră vorbiţi de prostie, întreaga pădure ştie cât sunteţi de proastă.

-     Eu? replică gaiţa, mută de mirare. Nu poate să spună nimeni că aş fi proastă. Sunt cam uitucă, dar proastă cu siguranţă nu.

-    Cum doriţi, zise cioara foarte serios. Uitaţi ceea ce v-am spus, dar gândiţi-vă că prin-ţul n-a murit din cauză că era mândru sau prost, ci fiindcă Lui nu-i poate scăpa nimeni.

-    Ha! făcu gaiţa din nou. Nu-mi plac asemenea discuţii. Şi îşi luă zborul. Cioara continuă să vorbească.

-    Chiar pe unii de-ai mei a reuşit să-i păcălească. El omoară pe cine doreşte. Nimic nu ne poate ajuta.

-    Oricum, trebuie să fim foarte atenţi, adăugă coţofana.

-     Asta cu siguranţă, zise cioara întristată. Îşi luă şi ea zborul, urmată de rudele ei. La revedere, mai zisei ea înainte să plece.

Bambi se uită în jur. Mama nu mai era acolo. „Oare despre ce vorbesc? se gândi Bambi. Nu pot înţelege tot ceea ce vorbesc. Cine este acest El despre care se discută...? Şi cel pe care l-am văzut eu atunci în desiş era El... dar El nu m-a omorât."

Bambi se gândea la prinţ, pe care-l văzuse chiar în faţa lui cu umărul plin de sânge şi care era mort acum. Bambi păşi mai departe. Pădurea începuse să cânte din nou cu mii de voci, iar soarele pătrundea cu raze largi printre coroanele copacilor. Peste tot era lumină, sus în aer se auzeau şoimii şi chiar în apropierea lui râdea o ciocănitoare, de parcă nici nu se în-tâmplase nimic. Bambi nu putea fi vesel. Se simţea ameninţat de ceva din întuneric, ascuns, şi nu înţelegea cum de ceilalţi pot fi atât de veseli şi de lipsiţi de griji cu toate că viaţa era atât de grea şi de periculoasă. Îl cuprinse o dorinţă aprigă de a merge înainte, cât mai în adâncul pădurii. Îl atrăgea locul acela cu tufe foarte dese din adâncul pădurii, unde îşi putea găsi uşor un ascunziş unde să nu poată fi văzut. Pe câmpia aceea nu voia să mai meargă ni-ciodată.

Lângă el foşni ceva în tufiş. Bambi se sperie. Bătrânul stătea în faţa lui. Pe Bambi îl trecură fiorii; voia să fugă, dar în cele din urmă rămase pe loc. Bătrânul se uita la el cu ochii lui mari şi adânci.

-    Ai fost de faţă, mai înainte?

-    Da, zise Bambi uşor. Inima îi bătea până în gât.

-    Unde e mama ta? întrebă bătrânul. Bambi răspunse cu voce stinsă

-    Nu ştiu.

Bătrânul se uita necontenit la el.

-    Şi nu strigi după ea?

Bambi se uită la chipul acela măreţ şi la superba coroană a bătrânului şi dintr-odată deveni curajos.

-    Pot sta şi singur, zise el.

Bătrânul se uită o clipă la el, după care îi spuse cu voce blândă:

-Nu eşti tu micuţul care, nu cu mult timp în urmă, plângea după mama lui? Bambi se ruşina puţin, dar rămase curajos.

-    Ba da, eu sunt, recunoscu el.

Bătrânul se uită la el tăcut, şi lui Bambi i se părea că ochii aceia adânci sunt mai blânzi şi mai prietenoşi ca înainte.

-    M-ai certat atunci, bătrâne prinţ, că nu pot sta singur, zise Bambi. De atunci pot sta şi singur.

Bătrânul prinţ se uita la el atent şi zâmbi, doar pu ţin. Cu toate că zâmbetul acela de-abia se vedea, Bambi îl observă totuşi.

-     Bătrâne prinţ, întrebă Bambi rugător, ce s-a întâmplat? Eu nu pricep... cine este El, despre cine vorbesc toţi...?

Se opri brusc, speriat de privirea întunecată care îl făcu să amuţească. Mai trecu o cli-pă. Bătrânul privea în depărtare şi zise încet:

-    Trebuie să auzi, să adulmeci şi să vezi singur. Să înveţi singur. Îşi ridicase capul în-cornorat mai sus. Râmai cu bine, zise el.

Atât, şi nimic mai mult. După care dispăru.

Bambi rămase în urmă abătut, gata-gata să dispere. Dar bun-rămasul bătrânului îi mai răsuna în urechi şi îl alina. Bătrânul nu era o persoană rea.

Bambi se simţea pătruns de mândrie şi de o seriozitate sărbătorească. Da, viaţa era grea şi plină de pri mejdii. Dar, fie ce-o fi, va învăţa să treacă prin toate. Însoţit de aceste gânduri, Bambi se îndrepta încet, tot mai adânc în pădure.

( VIII )

Din stejarul cel mare de la marginea pădurii începură să cadă frunzele. Cădeau din toţi copacii. O creangă a stejarului se afla mult deasupra celorlalte şi ajungea până departe dea-supra câmpiei. La capătul ei se aflau două frunze, una lângă cealaltă.

-    Nu mai este ca înainte, zise una dintre ele.

-    Nu, răspunse cealaltă. În ultima noapte au plecat atâtea dintre noi... suntem aproape singurele pe această creangă.

-    Nu se ştie niciodată cine va fi următoarea, zise prima.

-     Când mai era cald şi soarele dogorea, se abăteau uneori asupra noastră furtuni sau ruperi de nori, iar multe dintre noi au fost pur şi simplu smulse de pe crengi, cu toate că erau încă atât de tinere. Nu se stie niciodată pe cine va cădea nenorocirea.

-Soarele nu mai are putere ca înainte, suspină cea de-a doua frunză. De unde să capeţi puteri noi?!

-     Oare este adevărat, zise prima frunză, că în locul nostru vor veni alte frunze care, după ce vor dispărea, vor fi înlocuite cu altele noi, şi tot aşa mai departe...

-    Cred că este adevărat, şopti cea de-a doua, nici nu-ţi poţi imagina... este peste pute-rea noastră de înţelegere...

-    Şi te face să fii şi trist, adăugă prima.

Un timp tăcură, după care prima frunză reluă discuţia:

-    Oare de ce trebuie să plecăm...? A doua întrebă:

-    Ce se va întâmpla cu noi când vom cădea...?

-    O să plutim până jos...

-    Ce e acolo jos? Prima răspunse:

-    Nu ştiu. Unu zice ceva, altul altceva... dar nimeni nu ştie exact. A doua întrebă:

-    Oare mai simţi ceva acolo jos, mai ştii de tine? Prima îi replică:

-    Cine poate spune? Nici una dintre frunzele care au ajuns acolo jos nu s-a mai întors să ne poată povesti cum e.

Iarăşi tăcură. Prima îi zise drăgăstos celeilalte:

-    Nu te întrista prea tare, uite cum tremuri.

-    Lasă numai, răspunse cea de-a doua, tremur doar puţin. Ştii, nu te mai simţi la fel de sigur ca înainte.

-    Să nu mai vorbim despre lucrurile astea, a zis prima frunză. Cealaltă îi răspunse:

-    Nu... s-o lăsăm baltă... Dar... despre ce să discut tăm atunci? Tăcu un timp, după care reluă: Oare care dintre noi va trebui să plece prima...?

-    Mai e timp, o linişti prima. Mai bine să ne amin-tim cât de frumos, cât de minunat a fost. Când venea soarele şi ne încălzea de aveai impresia că nu-ţi mai încapi în piele de atâta sănătate. Mai ştii? Şi roua din orele dimineţii... şi nopţile acelea blânde, minunate...

-    Ce îngrozitoare sunt nopţile de acum, se plânse cea de-a doua, şi atât de lungi.

-    N-avem voie să ne plângem, zise prima cu blândeţe, noi am avut o viaţă mai lunga decât multe, multe alte frunze.

-    M-am schimbat mult? se interesă cea de-a doua frunză timid, dar insistent.

-    Nici vorbă, o asigură prima, asta o crezi fiindcă eu sunt atât de galbenă şi de urâtă.

Nu, la mine e altceva...

-    Hai, lasă.

-     Nu, vorbesc serios, repetă prima frunză plină de elan, crede-mă! Eşti la fel de fru-moasă ca în prima zi. Mai ai ici-colo câte o pată galbenă, care de-abia se observă, şi oricum, te face şi mai frumoasă. Crede-mă!

-    Îţi mulţumesc, şopti a doua frunză emoţionată. Nu cred chiar tot ce spui... dar îţi mul-ţumesc fiindcă eşti atât de bună... întotdeauna ai fost bună cu mine... numai acum îmi dau seama cât de bună ai fost.

-    Lasă că-i bine, zise prima, şi amuţi fiindcă o cuprinse tristeţea şi nu mai putea vorbi. Tăceau amândouă. Orele treceau. Un vânt rece şi duşmănos începuse să bată prin coroanele copacilor.

-    Aoleu... acum... zise frunza a doua, eu...

Nu i se mai auzea vocea. Se desprinse uşor de la locul ei şi pluti în jos. Venise iarna.

( IX )

Bambi îşi dădea seama ca lumea se schimbase. Îi era destul de greu să se obişnuiască totuşi cu această lume nouă. Trăiseră ca nişte bogătaşi, şi acuma venise peste ei sărăcia.

Bambi cunoscuse până atunci doar bogăţia. I se părea firesc să fie înconjurat de belşug şi de lux, să nu-şi pună problema hranei, să doarmă în cămăruţa lor frumoasă cu perdele verzi, în care nimeni nu poate privi înăuntru şi să umble în hăinuţa lui netedă şi strălucitoa-re.

Acuma totul se schimbase, fără să-şi poată da seama bine de acest lucru. Această schimbare reprezenta pentru Bambi un şir de întâmplări noi, deloc plictisitoare. Îl amuza să privească la ceaţa albă ca laptele care se ridica de pe câmpie în orele dimineţii, îi plăcea şi bruma care acoperise pământul şi câmpia. Îl fascina şi strigătul rudelor sale mai mari, cerbii. Întreaga pădure răsuna de vocea acestor regi, Bambi asculta şi îi era frică, dar inima lui bă-tea de admiraţie când auzea aceste strigăte zguduitoare. Se gândea la coroanele acestor regi care erau atât de mari şi ramificate precum crengile copacilor şi îşi închipuia că vocile lor sunt la fel de puternice ca aceste coroane. Când auzea tunetul puternic al unei asemenea voci, stătea nemişcat. În strigătul acestor fiinţe nobile cu sângele clocotitor răzbăteau dor, mânie şi mândrie. Bambi lupta în zadar împotriva fricii care-l cuprindea. Era năucit la auzul vocilor, dar şi mândru că avea rude atât de nobile şi de distinse. Totodată însă, avea un sim-ţământ ciudat de enervare, fiindcâ ei erau atât de intangibili. Acest lucru îl rănea, îl umilea fără să ştie exact cum şi de ce.

Abia când perioada de împerechere a regilor luă sfârşit şi tunetul strigătelor lor amuţi, Bambi fu în stare să se concentreze şi asupra altor lucruri. Când se plimba noaptea prin pă-dure sau stătea în timpul zilei în cămăruţa lui, auzea cum frunzele cad de pe copaci. Se au-zea un foşnet necontenit în aer, în coroanele copacilor şi pe toate crengile. Era ca un sunet argintiu ce se prefira prin aer şi era minunat să te trezeşti sau să adormi în şoaptele acelea misterioase. Apoi frunzişul se aşternu pe pământ, iar când păşeai, foşnea subţire, era distrac-tiv, fiindcă trebuia să-1 împingi la o parte cu fiecare pas, atât de multe straturi acoperisera pământul. Fşşş, fşşş, atât de limpede, atât de subţire era acest sunet. Apoi mai era şi foarte folositor, fiindcă în aceste zile nu trebuia să pierzi multă vreme cu ascultatul şi cu adulmeca-tul. Se auzea totul, deja de departe. Frunzişul foşnea la cea mai mică atingere; striga fâşş! Cine se mai putea furişa? Nimeni.

Dar veni şi ploaia. Şiroia de dis-de-dimineaţă până seara târziu, cădea necontenit de seara târziu, toată noaptea, până a doua zi dimineaţa, după care înceta o clipă şi începea din nou cu forţe proaspete. Aerul... de fapt întreaga lume părea plină de apă rece. Gura ţi se um-plea de apă de îndată ce încercai să strângi doar câ teva fire de iarbă şi dacă atingeai, chiar

numai un pic, vreo tufă, şiroaie de apă îţi cădeau în ochi şi pe nas. Frunzişul nu mai foşnea. Stătea moale şi greu lipit de pământ, apăsat de ploaie, şi nu mai scotea niciun sunet.

Lui Bambi i se întâmpla pentru prima oară şi îşi dădea seama ce neplăcut e să stai zi şi noapte în ploaie. Nu-i era frig, şi totuşi ducea dorul căldurii şi era îngrozitor să fii nevoit să stai tot timpul ud până la piele.

Când însă îşi făcură apariţia şi furtunile de la miazănoapte, Bambi începu să afle ce în-seamnă frigul. Nu-l ajuta prea mult faptul că se lipea strâns de mama. Bineînţeles, la început era grozav să stai întins şi să-ţi fie cald cel puţin într-o parte. Dar vântul acela furtunos vuia şi ziua, şi noaptea. Părea împins de o mânie rece ca gheaţa şi parcă voia să smulgă întreaga pădure din rădăcini s-o ducă cu el sau să o distrugă. Copacii luptau cu îndârjire împotriva atacului aceluia furios. Se auzea oftatul lor prelung, trosnitura cu care se rupeau crengi pu-ternice sau câte un trunchi de copac. După aceea însă nu se mai auzi nimic fiindcă furtuna se prăvăli, mai furioasă ca înainte, asupra pădurii, înghiţind toate vocile existente.

Bambi pricepu acuma că sosiseră necazul şi sărăcia. Vedea cum ploaia şi furtuna schimbaseră totul, în copaci şi în tufe nu mai era nici o frunză. Erau cu toţii goi, de parcă i-ar fi jefuit cineva. Braţele lor maronii, de asemenea golaşe, se întindeau jalnic spre cer. Iarba de pe câmpie era ofilită, neagră-maronie şi atât de scurtă, de parcă ar fi ars-o cineva. Şi că-măruţa lor arăta jalnic de goală. De când dispăruseră pereţii verzi, nici măcar aici nu te mai puteai simţi ca înainte, şi, în afară de asta, mai trăgea şi curentul din toate părţile.

Într-o zi, o tânără coţofană zbură pe câmpie. Ceva alb, răcoros îi căzu pe ochi, o dată şi încă o dată, şi îi acoperi privirea ca un văl. Fulgi mici, moi şi de un alb orbitor dansau în jurul ei. Coţofana se opri o clipă locului, apoi urcă din ce în ce mai sus. Degeaba. Fulgii moi şi răcoroşi erau tot acolo şi îi cădeau pe ochi. Încă o dată coţofana îşi luă zborul şi mai sus.

-     Nu vă mai chinuiţi degeaba, draga mea, strigă o cioară care zbura în direcţia ei, nu are nici un rost. Nu puteţi zbura atât de sus ca să scăpaţi de aceşti fulgi. Asta e zăpada.

-    Zăpada? se miră coţofana, luptându-se mai departe cu fulgii de zăpadă.

-    Asta e, zise cioara, acum e iarnă. Iar asta-i zăpadă.

-    Mă scuzaţi, replică coţofana, eu am ieşit din cuib abia în mai. Nu cunosc iarna.

-    Aşa se întâmplă, observă cioara, o s-o cunoaşteţi şi dumneavoastră.

-    Ei da, dacă asta e zăpada, fu de părere coţofana, o să mă aşez puţin.

Se aşeză pe o creangă de anin, şi, de îndată ce o făcu, începu să se scuture. Cioara zbu-ră mai departe.

La început, Bambi s-a bucurat de zăpadă. Aerul era liniştit şi blând în timp ce stelele acelea albe făceau ca lumea să se schimbe cu totul. Era mai luminos, chiar mai vesel, era de părere Bambi. Când soarele apărea pentru scurt timp, totul strălucea, iar pătura aceea albă licărea atât de puternic, de te orbea.

Dar după scurt timp, Bambi încetă să se mai bucure de zăpadă. Era din ce în ce mai greu să găseşti de mâncare. Trebuia să îndepărtezi zăpada până să eliberezi o bucăţică de pământ cu iarbă veştedă, iar acest lucru necesita un efort destul de mare. Zăpada te tăia la picioare şi trebuia să ai mare grijă să nu te răneşti la ele. Gobo era deja tăiat la picioare. Si-gur, Gobo era mai sensibil din naştere, iar asta îi dădea bătăi de cap mamei sale.

Erau acum aproape tot timpul împreună şi aveau chiar mai multă companie decât îna-inte. Mătuşa Ena şi copiii ei veneau regulat în vizită. Mai nou venea şi Marena pe la ei, o fată tânără, aproape adultă. Dar, atunci când conversau, bătrâna doamnă Nettla era cea care dădea tonul. Ea era singură şi avea propriile idei despre viaţă.

-    Nu, zicea ea, eu de copii nu mă mai ocup. Mi-a ajuns această distracţie. Atunci Faline obişnuia să întrebe:

-    De ce? Dacă e o distracţie? Doamna Nettla se prefăcea supărată.

-    E o distracţie de care eu nu mai vreau să aud bombănea ea.

Toţi conversau cu plăcere. Stăteau împreună şi dis cutau. Copiii nu auziseră până atunci atâtea noutăţi.

Chiar şi din prinţi mai venea unul sau altul. La în ceput, atmosfera era rigidă, copiii fi-ind destul de mi raţi. Dar asta trecu repede, şi totul deveni plăcut, Bambi îl admira pe prinţul Ronno, un adevărat domn iar pe tânărul şi frumosul Karus îl iubea în mod deo sebit. Amân-doi îşi lepădaseră coroana, iar lui Bambi îi plăcea să se uite la locurile acelea rotunde şi gri, netede, strălucitoare şi cu multe puncte mici de pe capetele celor doi prinţi. Arătau frumos.

Foarte interesant era atunci când unul dintre prinţi povestea despre El. Ronno avea la piciorul stâng din faţă o umflătură mare acoperita de pâr. Şchiopăta pe acest picior şi obiş-nuia uneori să întrebe:

-    Oare se observă că şchiopătez?

Atunci toţi se grăbeau să-1 asigure că nici măcar nu se vede acest „lucru”. Asta şi voia Ronno să audă. Dar, într-adevăr, se observa doar dacă te uitai atent.

-    Da, continuă el, m-am salvat dintr-o situaţie foarte grea.

Şi atunci începea să povestească cum îl surprinsese El şi zvârlise focul spre Ronno. Dar îl lovise doar la picior. Îl duruse îngrozitor. Nici nu era de mirare. Osul îi fusese spart. Dar Ronno nu-şi pierduse cumpătul şi o luase la goană în trei picioare. Fugise tot mai depar-te, cu toate că era tot mai vlăguit, fiindcă observase că era urmărit. Fugise până la lăsarea nopţii. De-abia atunci se oprise să se odihnească. Dar a doua zi dimineaţa înaintase mai de-parte spre pădure, unde se simţise în siguranţă. Acolo se îngrijise şi rămăsese până când se vindecase rana. Acuma era un erou. Şchiopăta, dar asta abia dacă se observa.

Acuma, când stăteau cu toţii laolaltă şi povesteau o sumedenie de întâmplări, Bambi începu să afle mai multe despre El. Toţi vorbeau despre cât este de rău să-l priveşti în faţă. Nimeni nu suportă să vadă acel chip palid. Bambi ştia asta din proprie experienţă. Vorbeau şi despre mirosul pe care îl împrăştie El, şi chiar şi aici ar fi ştiut Bambi să spună câte ceva. Dar el era mult prea bine crescut şi nu se amesteca niciodată în discuţiile celor mari.

Toţi spuneau că, deşi mirosul lui este foarte schimbător, îl poţi recunoaşte destul de uşor, fiindcă întotdeauna are ceva ciudat şi misterios şi te bagă în sperieţi. Vorbeau despre cele două picioare ale lui cu care merge şi despre enorma putere a mâinilor sale. Unii nu ştiau exact ce înseamnă acele mâini. După ce le explicase, doamna Nettla continuă:

-     Nu găsesc nimic demn de admirat. Şi veveriţa face tot ceea ce spuneţi voi la fel de bine şi chiar şi un şoarece mic nu e cu nimic mai prejos.

Îşi întoarse capul plictisită.

-    Oho! strigară ceilalţi, dându-i doamnei Nettla de înţeles că nu este acelaşi lucru. Doamna Nettla însă nu se lăsase intimidată.

-    Dar şoimul, strigă ea, sau bufniţa? Şi ele au două picioare, şi dacă vor să apuce ceva, cum numiţi voi asta, atunci stau într-un picior şi apucă cu celălalt. Asta e mult mai greu, şi El precis nu e în stare s-o facă.

Doamnei Nettla nici nu-i dădea prin cap sa admire ceva la El. Îl ura din tot sufletul.

-    E scârbos, zicea ea hotărâtă.

N-o contrazicea nimeni, fiindcă toţi erau de părere că El nu merită să fie iubit. Lucrurile se încurcară când veni vorba că El, de fapt, nu are doar două braţe, ci trei.

-    Asta e doar vorbărie, le-o reteză doamna Nettla la toţi, eu nu cred una ca asta.

-    Nu credeţi? se amestecă şi Ronno în discuţie, dar mie cu ce mi-a distrus piciorul? Pu-teţi să-mi spuneţi?

Doamna Nettla îi replică:

-    Asta e treaba dumneavoastră, dragul meu, mie nu mi-a distrus nimic.

-    Am văzut multe la viaţa mea, zise mătuşa Ena, şi cred totuşi că este ceva adevărat în toată povestea cu cele trei mâini.

Tânărul Karus observă politicos:

-     Sunt de acord cu dumneavoastră. M-am împrietenit cu o cioară... Se opri o clipă, stingherit, uitân-du-se pe rând la toţi, de parcă i-ar fi fost teamă că vor râde de el. Dar, când văzu că toată lumea îl asculta atent, continuă: Cioara este foarte inteligentă. Asta trebuie s-o spun din capul locului. Ea mi-a spus că El are într-adevăr trei braţe, dar nu întotdeauna, şi că al treilea este cel rău. Nu-i alipit la corp, asemenea celorlalte două, ci este dus pe spate de către El. Ea mai povestea că ştie întotdeauna exact dacă El sau vreunul din neamul lui este sau nu periculos. Dacă vine fără al treilea braţ, atunci nu e periculos.

Doamna Nettla râse.

-    Cioara ta este cam prostată, dragul meu Karus, să-i transmiţi din partea mea. Dacă ar fi atât de deşteaptă pe cât se crede, ar şti că El este întotdeauna periculos, întotdeauna.

Dar ceilalţi aveau altă convingere. Mama lui Bambi îşi dădu şi ea cu părerea:

-     Există totuşi unii printre ei care nu sunt periculoşi. Asta se poate vedea fără mari probleme.

-Aşa? întrebă doamna Nettla, asta înseamnă ca rămâi pe loc până se apropie şi le dai buna ziua? Mama lui Bambi răspunse blând:

-    Bineînţeles că nu rămân pe loc, o iau la fugă. Faline nu se mai putu abţine.

-    Trebuie să fugi întotdeauna.

Râseră cu toţii. Dar, când continuau discuţia despre cea de-a treia mână, devenira din nou serioşi, iar groaza îşi făcu loc printre ei. Orice ar fi, o a treia mână sau altceva, era în-grozitor. Mulţi nu înţelegeau ce e cu braţul acela al Lui, mulţi auziseră despre el doar din poveştile celorlalţi, dar unii dintre ei îl văzuseră cu propriii ochi. El stătea acolo, la distanţă mare, şi nu se mişca. Nu puteai spune ce făcea El acolo, nici cum se întâmpla, dar dintr-odată auzeai un tunet, vedeai focul şi, la mare distanţa de El, te prăbuşeai să mori cu pieptul sfărâmat.

În timp ce discutau, toţi se ghemuiseră, de parcă ar simţi cum această forţă întunecată pluteşte deasupra lor.

Ascultau curioşi toate poveştile acelea pline de groază, de sânge şi de jale. Erau neo-bosiţi când li se explicau poveştile, care probabil erau născocite, sau legendele auzite de la

bunici sau străbunici. În sinea lor cercetau cu toţii înfricoşaţi cum ar putea să îmbuneze această forţă întunecată sau cum să scape de mânia ei.

-    Cum se face, zise tânărul Karus îngândurat, că te poate doborî, cu toate că este la dis-tanţă atât de mare?

-Asta nu ţi-a mai explicat-o cioara ta isteaţă? zise doamna Nettla pe un ton batjocori-

tor.

-    Nu, zâmbi Karus, ea zice că a văzut foarte des, dar că de explicat nu poate nimeni.

-    Păi, El doboară şi cioara de pe copac, dacă vrea, observă Ronno.

-    Sau nimereşte fazanul în aer, adăugă mătuşa Ena, Mama lui Bambi spuse:

-    Îşi azvârle braţul înainte. Mi-a povesstit bunica mea.

-    Zău? întrebă doamna Nettla, şi atunci ce bubuia atât de înspăimântător?

-    Când se desprinde braţul, explică mama lui Bambi, atunci focul iese şi bubuie ca tu-

netul.. înăuntru, El este din foc.

-    Mă scuzaţi, zise Ronno, faptul că înăuniru este din foc este foarte adevărat. Dar ce aţi spus despre braţ este o greşeală. Un braţ nu poate produce astfel de răni. Asta trebuie să re-cunoaşteţi. Mai degrabă este un dinte, pe care El îl azvârle spre noi. Vedeţi, un dinte, asta explică totul. De murit mori din cauza muşcăturii.

Tânărul Karus suspină adânc.

-     O să înceteze oare vreodată să ne mai urmărească? Acuma se făcu auzită şi vocea Marenei, fata care era aproape adultă:

-    Se spune că într-o zi va veni alături de noi şi va fi blând ca noi. O să se joace cu noi, întreaga pădure va fi fericită şi o să ne împăcăm.

Doamna Nettla strigă râzând:

-    Să rămână unde este şi să ne lase în pace! Mătuşa Ena îi atrase atenţia:

-    Aşa ceva nu avem voie să spunem.

-    De ce nu? replică doamna Nettla. Nu văd de ce am face una ca asta. Să ne împăcăm! De când ne ştim, El ne omoară pe toţi, ne omoară surorile, mamele, fraţii! De când suntem pe lumea asta, nu ne dă pace, ne omoară imediat ce ne vede... şi noi să ne împăcăm cu el? Ce prostie!

Marena se uita la toţi cu ochii ei mari, care luceau liniştiţi.

-    Împăcarea nu este o prostie, zise ea. Împăcarea trebuie să vină. Doamna Nettla le întoarse spatele.

-    Eu mă duc să-mi caut ceva de mâncare, zise ea şi părăsi locul.

( X )

Iarna a durat mult. Uneori a fost mai blândă, după care însă ningea din nou, iar zăpada era atât de mare, încât era imposibil să o dai la o parte. Mai rău era când se topea zăpada şi în timpul nopţii îngheţa din nou. Atunci se forma o pojghiţă pe care alunecai imediat. Dese-ori gheaţa se spărgea, iar colţii de gheaţă tăiau cu uşurinţă încheieturile de la picioarele că-prioarelor. De câteva zile domnea însă un ger cumplit. Aerul era curat şi plin de putere, ca niciodată până atunci, străbătut parcă de un ton foarte fin. Văzduhul cânta de frig.

În pădure era linişte, dar în fiecare zi se întâmpla ceva îngrozitor. La un moment dat ciorile s-au năpustit asupra tânărului fiu al iepurelui, care oricum, era bolnav, şi l-au omorât cu multă cruzime. Ţipetele lui pline de durere s-au mai auzit mult timp prin pădure. Bătrâ-nul iepure nu fusese de faţă, iar când a auzit vestea cea tristă, nu-i venea să creadă. Altă da-tă, veveriţa apăru cu o rană mare la gât, din cauză că o muşcase jderul. Ca prin minune, reu-şise să scape. Nici nu putea vorbi de durere, dar sărea înnebunită din creangă în creangă. Toţi o puteau vedea.

Alerga ca turbata. Din când în când se oprea, se aşeza şi disperată îşi cuprindea capul cu lăbuţele din faţă. Era atât de speriată şi de necăjită, iar sângele roşu îi curgea pe pieptul ei alb. Timp de o oră a tot alergat aşa, după care s-a prăbuşit, s-a izbit de crengi şi a căzut moartă în zăpadă. N-a trecut mult până ce nişte coţofene s-au şi repezit asupra ei, bucuroase că găsiseră ceva de mâncare. Altă dată vulpea l-a sfâşiat pe frumosul şi puternicul fazan, ca-re era atât de stimat şi de iubit. Moartea lui a trezit simpatia tuturor, şi mulţi o căinau pe vă-duva îndurerată. Vulpea îl smulsese pe fazan din zăpadă, în care acesta se ascunsese, crezându-se în siguranţă. Nimeni nu se simţea în siguranţă, fiindcă toate acestea se întâm-plaseră în plină zi. Marele necaz, care părea că nu se mai termină, făcuse ca toţi locuitorii pădurii să fie îndârjiţi şi cruzi. Această nenorocire distrugea conştiinţa lor, precum şi bunele obiceiuri şi încrederea. Nu mai exista milă şi linişte.

-Nici nu-ţi poţi închipui că va fi din nou bine, suspină mama lui Bambi. Şi mătuşa Ena suspină:

-    Nici măcar nu poţi crede că a fost bine vreodată.

-     Ba da, zise Marena, uitându-se în jur, eu mă gândesc încontinuu la cât de frumos a fost înainte!

-    Uitaţi-vă, îi zise doamna Nettla mătuşii Ena, micuţul dumneavoastră tremură. Se uita la Gobo. Tot timpul tremură aşa?

-    Din păcate, da, spuse mătuşa Ena îngrijorată, deja de mai multe zile.

-     Ce să zic, mă bucur că nu mai am copii, replică doamna Nettla cu obişnuita-i fran-cheţe. Dacă micuţul ăsta ar fi al meu, mi-aş pune problema dacă va supravieţui acestei ierni.

Într-adevăr, lui Gobo nu-i mergea deloc bine. Era slăbit; dintotdeauna a fost el mult mai firav decât Bambi şi Faline, şi nici nu crescuse aşa de mare ca aceştia. Dar acuma îi mergea din ce în ce mai rău Nu putea suporta hrana din timpul iernii. Ii provoca dureri de burtă. Din această cauză, frigul şi bolile îl slăbiseră foarte mult. Tremura tot timpul şi de-abia putea să stea în picioare. Toţi se uitau la el, suferind alături de el.

Doamna Nettla se apropie şi-1 împinse prietenos dintr-o parte.

-    Nu fi trist, zise ea sever, nu se cade pentru un mic prinţ ca tine, şi nici nu e sănătos. După aceea îl lăsă pe Gobo singur, fiindcă nu voia să observe cineva cât e de emoţio-

nată.

Ronno, care stătuse deoparte până atunci, sări în sus.

-Nu ştiu, este ceva... mormăi el, uitându-se încordat în jur. Toţi deveniră atenţi.

-    Ce anume...? întrebară toţi.

-      Nu ştiu exact, repetă Ronno, dar nu pot sta 1i niştit... m-am neliniştit aşa dintr-

odată... de parcă se întâmplă ceva...

Karus verificase aerul.

-        Nu simt nimic deosebit, explică el. Stăteau cu toţii, ascultau şi adulmecau.

-    Nimic! Nu se simte nimic... ziseră unul după altul.

-Totuşi, insistă Ronno, puteţi spune ce vreţi... ceva se întâmplă... Marena zise:

-    Au strigat ciorile...

-    Strigă iarăşi! adăugă Faline repede. Dar acuma auziseră şi ceilalţi.

-    Uitaţi-le zburând! îi atenţiona Karus.

Toţi se uitară în sus. Deasupra coroanelor de copaci zburau cârduri întregi de ciori. Veneau dinspre marginea pădurii, de unde se apropia mereu pericolul. Vorbeau foarte agitat. Se părea că era ceva în neregulă.

-    Ei, n-am avut dreptate? întrebă Ronno.

-    Se vede că e ceva în neregulă!

-    Ce să facem? şopti mama lui Bambi speriată.

-    Să fugim imediat! insistă mătuşa Ena agitată.

-    Să aşteptăm! hotărî Ronno.

-    Să aşteptăm? Cu copiii? îl contrazise mătuşa Ena. Cu Gobo, care nu poate fugi?

-     Ei bine, fu de acord Ronno, depărtaţi-vă cu copiii. Deşi nu văd ce rost are, dar nu vreau să mi se reproşeze mie mai târziu.

Era foarte grav, dar stăpân pe sine.

-Haide Gobo! Hai Faline! Dar încet! încet! Şi staţi în urma mea, le atrase atenţia mătu-şa Ena, depărtându-se cu copiii.

Trecu o bucată de timp. Stăteau tăcuţi, ascultau şi adulmecau.

-     Asta ne mai lipsea, începu doamna Nettla, de asta avem noi nevoie acum, pe lângă toate pe care trebuie să le îndurăm!

Era foarte supărată. Bambi se uita la ea şi simţea i că doamna Nettla se gândeşte la ce-va îngrozitor.

Şi iată că dintr-odată se auziră şi zgomotele coţofenelor, din aceeaşi parte a desişului din care apăruseră şi ciorile.

-    Fiţi atenţi, atenţi, atenţi, atenţi! strigau ele. Încă nu se vedeau, dar se auzeau strigăte-le lor de avertizare:

-    Atenţi-atenţi-atenţi!

Acuma se apropiau, speriate şi dând neobosite din aripi.

-    Ha! ţipară şi gaiţele, încercând să-i avertizeze pe toţi.

Dintr-odată căprioarele tresăriră, ca la comandă. Le străfulgerase ceva. Stăteau tăcute şi inspirau aerul. Era El.

Un val de mirosuri umpluse aerul. Adulmecarea nu-şi mai avea rostul. Mirosul le intra în nas, le înceţoşa gândurile şi făcu să le îngheţe inima de spaimă. Nu se mai auzeau doar coţofenele şi gaiţele, ci întreaga pădure prinsese viaţă.

Piţigoii se agitau pe crengi şi ciripeau:

-    Fugiţi! Fugiţi!

Mierlele zburau şi ele neobosite deasupra copacilor, făcând zarvă mare. Prin gratiile întunecate ale tufelor desfrunzite, căprioarele vedeau în zăpadă un du-te-vino continuu al

unor umbre mici şi înguste. Erau fazanii. Apăru şi ceva roşu. Într-adevăr, era vulpea. Dar în aceste clipe nimeni nu se mai temea de ea, fiindcă de peste tot venea acel miros înfricoşător rare îi unea pe toţi într-o singura teama teribila şi o unică dorinţă fierbinte de a fugi, de a se salva.

Mirosul acesta misterios pătrundea cu atâta putere in pădure, încât toţi ştiau că, de data asia, nu venise singur, ci cu toţi ai lui, şi că acuma situaţia era deosebit de gravă.

Nu mişcau, se uitau la zborul agitat al piţigoilor şi al mierlelor şi la săriturile rapide ale veveriţelor; se gândeau că, la urma urmei, celor mici nici n-ar trebui sa le fie frică. Cu toate acestea, înţelegeau goana lor disperată, când simţeau apropierea lui, fiindcă nicio fiinţă din pădure nu suporta să stea în preajmă-i.

Prietenul iepure se apropie încetişor, se opri, mai ţopăi de câteva ori.

-    Ce este? i se adresă Karus nerăbdător.

Dar prietenul iepure stătea cu ochii aţintiţi în gol, fără să poată vorbi imediat. Era foar-te încurcat.

-    Ce mai întrebi...? se făcu auzită vocea lui Ronno. Iepurele de-abia mai putea respira.

-    Suntem înconjuraţi, zise el sec. Nu putem ieşi pe nicăieri. Peste tot este El!

În clipa asta auziră vocea Lui. Ba nu, nu era numai a lui. Douăzeci, treizeci de voci strigau. I lolm! Ilaha! Sunau mai înspăimântător decât furtuna sau fulgerele. Se izbeau în trunchiurile de copac, care sunau ca tobele. Erau îngrozitoare şi, pur şi simplu, le dărâmau aceste sunete. Foşnetul tufelor şi pocnetul crengilor rupte pătrundea până în locul unde se aflau căprioarele.

Venea! El era. Pătrunsese în desiş.

În faţa căprioarelor, destul de departe totuşi, răsună un fluierat scurt şi răzbătu ropotul unor aripi desfăcute. Era un fazan, care se ridicase de sub greutatea paşilor lui. Căprioarele mai putură auzi cum bătăile aripilor fazanului deveniră mai lente. În aer se mai văzu focul acela deschis, provenit de la bubuituri. Apoi, linişte. Mai auziră doar o izbitură înfundată.

-    Fazanul a căzut, zise mama lui Bambi tremurând.

-    Primul... mai adăugă Ronno. Tânăra Marena zise şi ea:

-    Acuma unii dintre noi vor muri. Poate voi fi şi eu printre ei.

Nimeni nu o asculta. Spaima era prea puternică. Bambi încerca să se gândească. Dar zgomotul asurzitor făcut de El îţi întrerupea orice gând. Bambi nu auzea decât acest zgomot care îl ameţea, şi în mijlocul bubuiturilor şi al urletelor auzea cum îi bate inima. Bambi sim-

ţea doar curiozitate şi nici nu-şi dădea seama că tremură din toate încheieturile. Din când în când mama îi zicea la ureche:

-    Rămâi cu mine.

Ea striga, dar lui Bambi i se părea că şopteşte. Acest „Rămâi cu mine" era un mare sprijin pentru el. Fără acest sprijin ar fi luat-o la goană, fără să mai stea pe gânduri. Această comandă a mamei se făcea auzită mereu la momentul potrivit, exact atunci când Bambi era pe cale să-şi piardă cumpătul şi s-o ia la fugă. Bambi se uită în jur.

Mişuna de lume în jurul lor. Câteva nevăstuici alergau pe lângă ei, descriind nişte zig-zaguri, cărora de-abia le puteai lua urma cu ochiul.

Un bursuc asculta hipnotizat informaţiile pe care le dădea iepurele disperat. Vulpea stătea în mijlocul unor fazani agitaţi. Acestora nu le păsa de vulpe, fugeau direct prin faţa ei şi nici vulpea nu-i băga în seamă. Asculta atentă cu capul aplecat înainte, cu urechile ciulite, nemişcată, cum zgomotul se apropie din ce în ce mai mult. Doar coada i se mişca încet, ca un semn că se gândeşte încordata la ce va trebui să facă. Un fazan se apropia în mare grabă. Venea din spate, adică din locul de unde se apropia pericolul. Era din cale-afară de agitat.

-    Să nu zburaţi! le striga alor săi. Nu zburaţi, doar alergaţi! Nu vă lăsaţi induşi în eroa-re! Nimeni să nu zboare! Doar să alerge, alerge, alerge! repetă asta de nenumărate ori, de parcă ar fi vrut să se încurajeze singur.

Dar nu mai ştia ce vorbeşte. Hoho! haha! se auze parcă în imediata lor apropiere.

-    Nimeni să nu se lase indus în eroare! strigă fazanul Nici nu termină bine de vorbit, că vocea i se schimbă într-un plâns prelung, aripile i se desfăcură şi îşi luă zborul. Bambi se uita după el cum se înălţa printre copaci, cu corpul lui strălucind într-un albastru-închis me-talic şi maro-auriu. Se mai vedea doar penajul lui lung. Şi iarăşi... o bubuitură scurtă şi ascu-ţită. Fazanul se mai răsuci o dată în aer, de parcă ar fi vrut să-şi cuprindă picioarele cu cio-cul, şi se prăbuşi la pământ. Căzu în mijlocul celorlalţi, rămânând nemişcat.

Acuma nimeni nu se mai putu stăpâni. Toţi alergau pe unde vedeau cu ochii. Cinci, şase fazani se ridicară în aer, în acelaşi timp.

-     Nu zburaţi, strigară ceilalţi, luând-o la fugă. Bubuitura se auzi iarăşi de cinci, şase ori, şi unii dintre fazanii care îşi luaseră zborul căzură morţi la pământ.

-    Haide acuma! zise mama.

Bambi îşi înălţă capul. Ronno şi Karus dispăruseră deja, la fel cum se pregătea şi doamna Nettla s-o facă. Doar Marena mai era cu ei. Bambi mergea alături de mama sa, iar

Marena îi urma timidă. Se auzeau bubuituri şi urlete în jurul lor. Mama era calmă. Tremura puţin, dar gândirea îi era limpede.

-Bambi, copilul meu, zise ea, rămâi mereu în spatele meu. Trebuie să ieşim de aici şi să traversăm poieniţa. Dar aici înăuntru vom merge încet.

Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai tare. De zece, douăsprezece ori tunau focurile pe care El le azvârlea cu braţul.

-Lasă numai, spuse mama. Nu fugi! De-abia când vom traversa poieniţa, atunci să fugi, sa fugi cât de repede poţi. Şi nu uita, Bambi, când o să ieşim de aici, să nu ţii cont de mine. Chiar dacă voi cădea, nu lua în seamă... aleargă mai departe, cât mai departe! înţelegi, Bambi?

Mama chibzuia orice pas pe care-1 făcea, chiar şi in zgomotul acela asurzitor. Fazanii alergau de-a lungul şi de-a latul, se lăsau jos în zăpadă, după care se ridicau din nou aler-gând mai departe. întreaga familie a iepurelui ţopăia de colo până colo, neştiind încotro s-o apuce. Nimeni nu vorbea. Erau toţi epuizaţi de frică şi paralizaţi din cauza ţipetelor şi a tu-netelor.

În faţa lui Bambi şi a mamei sale începea să se lu mineze. Prin tufele chelite de frunze se zărea poieniţa. În spatele lor, destul de aproape, răzbăteau trosnetele crengilor de copac, precum şi râsetele lui. Haha! Hoho! Aproape de Bambi şi de mama lui ţâşni prietenul iepu-re, împreună cu doi veri ai săi, ieşind în poieniţă. Bum! Peng! Bam! făceau tunetele. Bambi văzu cum prietenul iepure se mai rostogoleşte o dată, rămânând cu burta lui de culoare des-chisă îndreptată în sus. Se mai zvârcoli puţin, după care... linişte. Bambi stătea ca împietrit. În spatele lor se auzi dintr-odată:

-    Sunt aici! Trebuie să ieşim cu toţii!

Peste tot plescăituri, fluierături, bătăi de aripi. Fazanii se ridicau în aer, în stoluri. Ae-rul se înroşi de foc şi se mai auzeau doar bubuiturile înfundate ale celor care cădeau la pă-mânt şi fluierăturile uşurate ale celor care reuşiseră să se salveze.

Bambi auzi paşi şi se întoarse să privească înapoi. Era El. Apărea printre tufe, aici şi acolo. Peste tot era El, despicând tufe, izbind în trunchiuri de copac şi strigând cu voce înfi-orătoare.

-    Acuma! zise mama. Drept înainte! Şi nu sta prea aproape în spatele meu!

Dintr-o săritură se şi afla în poieniţă, urmată de Bambi. Bubuiturile se abătură asupra lor din toate părţile. Era de parcă pământul s-ar rupe în două. Bambi nu mai vedea nimic.

Alerga. Dorinţa de a scăpa de tunetele Lui îi descătuşase toate puterile. Alerga de rupea pă-mântul. I se păruse că o văzuse pe mama prăbuşindu-se, dar nu era sigur. Simţea cum o cea-ţă deasă acoperă ochii. Această senzaţie o avea din cauza fricii imense, că unul dintre acele tunete ar putea să-1 atingă. Nu putea să se gândească la nimic, să mai ţină cont de ceva, doar alerga. Traversase poieniţa şi se refugiase în desiş. în spatele lui Bambi se mai auzi încă o dată urletul Lui şi mai multe focuri aruncate din braţul Lui aducător de moarte. După aceea totul deveni mai liniştit. Bambi alerga în continuare. Un fazan, aflat pe moarte, zăcea în ză-padă cu gâtul întors şi dădea neputincios din aripi. Când îl auzi pe Bambi, se opri pentru o clipă din mişcările lui încordate şi şopti:

-    S-a terminat...

Bambi n-avea timp să-1 mai asculte şi goni mai departe. Tufele dese din faţa lui îl obligau să încetinească şi să caute o potecă. Nerăbdător, începu să dea din picioare.

-    Pe aici, îi strigă cineva cu vocea frântă.

Bambi ascultă vocea, şi în curând ajunse pe o potecă, în faţa lui, cineva încerca să se ridice cu greu în picioare. Era soţia iepurelui. Ea strigase:

-    Nu mă puteţi ajuta puţin? zise ea.

Bambi se uită la ea, cutremurat. Picioarele ei din spate se târau, fără viaţă, în zăpada care, înroşită de sângele ei cald, începuse să se topească.

Încă o dată ea mai repetă:

-    N-aţi putea să mă ajutaţi puţin?

Vorbea ca o persoană sănătoasă, stăpână pe situaţie şi părea aproape veselă.

-     Nu ştiu ce mi s-a întâmplat, continuă ea, precis e o nimica toată... numai că chiar acum... nu pot merge.

În mijlocul propoziţiei însă, se prăbuşi într-o parte, murind pe loc. Pe Bambi îl cuprin-se groaza şi îşi continuă drumul cu şi mai multă vigoare.

-    Bambi!

Se opri brusc. Era unul dintre ai lui. Încă o dată se auzi:

-    Bambi... Tu eşti? Era Gobo. Stătea, neajutorat, întins în zăpadă. Era sleit de puteri şi nici măcar nu se mai putea ridica în picioare. Parcă era îngropat, doar capul i se mai mişca încetişor. Bambi veni alături de el.

-    Unde e mama ta, Gobo? întrebă el, încercând să-şi tragă suflul, şi unde e Faline? Bambi vorbea repede, agitat şi nerăbdător. Inima încă îi mai bătea de frică.

-    Mama şi Faline au trebuit să fugă, îi răspunse Gobo dezarmat. Vorbea încet, dar atât de serios şi de inteligent ca un adult. Au fost nevoite să mă lase aici. Am căzut. Şi tu trebuie să dispari, Bambi.

-    Sus! strigă Bambi. Haide, sus, Gobo! Te-ai odihnit destul. Nu mai e timp! Sus! Hai-de cu mine!

-     Nu, lasă numai, îi replică Gobo liniştit, nu pot să mă ridic. E imposibil. Aş vrea să pot, Bambi, poţi închipui, dar sunt prea slab.

-    Ce o să se întâmple cu tine? insistă Bambi.

-    Nu ştiu. Probabil o să mor, zise Gobo liniştit. Strigătele răzbăteau din nou până la ei, întrerupte din când în când de bubuituri. Bambi se ghemui. Crengile pocneau, zăpada scrâş-nea şi, în plin galop, tânărul Karus zbură pe lângă cei doi.

-     Fugiţi! strigă el, când îl zări pe Bambi. Să nu se oprească cel care mai poate fugi! Ca purtat de vânt trecu pe lângă ei, iar alergarea lui plină de elan îl trase şi pe Bambi după el. Bambi nici nu-şi dădu seama când începuse să alerge, doar după o clipă mai apucă să zi-că:

-    Rămâi cu bine, Gobo.

Dar era deja prea departe. Gobo nu-1 mai putea auzi. Bambi alergase prin pădure până spre seară. Când începuse să se lase întunericul, peste tot domnea liniştea. Un vânt uşor fă-cuse ca acel miros respingător să dispară cu totul. Dar pădurea nu se potolise Primul cunos-cut pe care-1 revăzu Bambi fu Ronno. Şchiopăta mai rău ca înainte.

-    Dincolo, la rădăcina stejarului, povesti Ronno vulpea este grav rănită. E îngrozitor să vezi cum suferă. Săraca, muşcă din zăpadă şi din pământ.

-    Nu aţi văzut-o pa mama mea? întrebă Bambi.

-Nu, răspunse Ronno speriat şi o luă repede din loc. Mai târziu, noaptea, Bambi se în-tâlni cu doamna Nettla şi cu Faline. Erau bucuroşi să se revadă.

-    Nu ai văzut-o pe mama mea? întrebă Bambi.

-    Nu, îi răspunse Faline, nici măcar nu ştiu unde este mama mea.

-    Ei, zise doamna Nettla înveselită, să mi se intâmple una ca asta. Eram bucuroasa că nu trebuie să mă mai chinui cu copii, şi acuma am deja doi de care trebuie să mă ocup. Nu, mulţumesc!

Bambi şi Faline râseră. Vorbiră apoi de Gobo, iar Bambi le povesti în ce situaţie îl vă-zuse. Era atât de trist, că începură să plângă. Dar doamna Nettla nu le permise să plângă.

-    În primul rând trebuie să vă găsiţi ceva de mâncare. E nepermis! Să nu mănânci ni-mic toată ziua!

Ea îi duse pe cei doi într-un loc în care mai exista frunziş, care nu era încă pe de-a-ntregul ofilit şi la care puteau ajunge cu uşurinţă. Doamna Nettla ştia multe. Ea nu se atinse de mâncare, ci era doar preocupată ca Bambi şi Faline să mănânce pe săturate. Din când în când, dădea zăpada la o parte şi le ordona celor doi:

-    Aici... asta e bună. Sau: Nu, staţi aşa... în curând dăm de ceva mai bun. Tot din când în când o mai puteai auzi vorbind singură: Aşa ceva! Ce de necazuri ai cu copiii!

Deodată, o văzură pe mătuşa Ena şi se repeziră spre ea.

-    Mătuşă Ena! strigă Bambi.

El o văzuse primul. Faline nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi sărea în sus pe lân-gă ea.

-    Mamă!

Dar mătuşa Ena plângea şi era complet epuizată.

-    Gobo a dispărut, se plânse ea. L-am căutat... am fost la pătuţul lui, acolo în zăpadă, unde s-a prăbuşit... dar pătuţul era gol... a dispărut... săracul meu Gobo...

Doamna Nettla mormăi:

-    Aţi fi făcut mai bine să-i găsiţi urma, nu să plângeţi. Tăceau cu toţii. Într-un târziu, Bambi întrebă descurajat:

-    Mătuşă Ena... n-ai văzut-o cumva pe mama mea?

-    Nu, îi răspunse mătuşa Ena încet.

Bambi n-a mai văzut-o niciodată pe mama lui.

( XI )

Sălciile nu mai aveau de mult mâţişori.

Totul înverzise, dar frunzele tinere ale copacilor, ale tufelor erau încă mici. în lumina blândă a dimineţii, frunzele arătau ca nişte copii care tocmai s-au trezit din somn. Bambi stătea în faţa unei tufe de alun şi îşi izbea corniţele de lemnul alunului. Era atât de plăcut şi, în afară de asta, mai era şi util să-şi elibereze corniţele de resturile de piele şi de blană care încă le mai acopereau. Trebuia să scape de ele, bineînţeles; şi cine era ordonat nu aştepta ca acestea să cadă singure. Atâta îşi izbi corniţele şi le frecă, până ce resturile de piele se des-

prinseră în fâşii care atârnau în jurul urechilor. Însă, în timp ce izbea I tufa de alun făcu o descoperire: coroana lui era mai puternică decât lemnul alunului. Această constatare îl um-plu de mândrie. Izbi şi mai tare în tufa de alun până când scoarţa acestuia se desfăcu în aş-chii prelungi. Lemnul gol, care apărea de sub scoarţă, începu în scurt timp să prindă o culoa-re roşie-ruginie din cauza aerului proaspăt care îl atingea. Bambi luă în seamă acest lucru. Goliciunea lemnului, care sporea în urma loviturilor lui, îl fascina. Şi alte tufe din jur purtau semnele lăsate de el.

-    Mai aveţi mult...? întrebă o voce veselă, aproape de el.

Bambi îşi ridică ochii şi se uită în jur. O zări pe veveriţă, care îl privea prietenoasa.

Deasupra lor cineva râse scurt şi strident: Tia-ha!

Bambi şi veveriţa se speriară puţin. Dar ciocănitoarea, care stătea pe trunchiul stejaru-lui, strigă:

-    Mă scuzaţi... îmi vine să râd de fiecare dată când mă uit la dumneavoastră.

-    Şi ce găsiţi de râs? întrebă Bambi politicos.

-    Păi, fu de părere ciocănitoarea, nu procedaţi cum trebuie. În primul rând, trebuie să vă căutaţi copaci tari, nu aluni subţiri, altfel nu va ieşi nimic.

-    Ce să iasă? se interesă Bambi.

-    Gândaci... râse ciocănitoarea. Gândaci şi larve... Vedeţi, aşa trebuie făcut!

Şi începu să ciocăne în trunchiul de stejar. Toc, toc, toc, toc. Veveriţa se repezi la cio-cănitoare, luând-o la ceartă:

-    Ce tot vorbiţi aici? Prinţul nu caută gândaci şi larve...

-     De ce nu? zise ciocănitoarea amuzată, au un gust excelent... Şi, ca să arate ce buni sunt gândacii, lua unul muşcând din el şi înghiţindu-l. Apoi începu să ciocăne mai departe.

-     Degeaba vă explic, o certă veveriţa mai departe, un domn atât de distins urmăreşte alte scopuri, mult mai înalte... Vă faceţi numai de ruşine...

-    Asta nu mă interesează, răspunse ciocănitoarea. Ce-mi pasă mie de ţelurile mai înal-te, strigă tare veselă şi îşi luă zborul.

Veveriţa se apropie de Bambi.

-    Nu mă cunoaşteţi? întrebă ea cu o impresie de mulţumire pe chip.

-    Ba cred că da, îi răspunse Bambi prietenos, locuiţi acolo sus... Bambi arătă spre vârful stejarului. Veveriţa se uită la el înveselită.

-    Mă confundaţi cu bunica mea, zise ea, ştiam eu că mă confundaţi cu bunica. Bunica meai statacolo sus când mai eraţi copil, prinţule Bambi. Mi-a povestit de multe ori despre dumneavoastră. Şi apoi... a omorât-o jderul... cu mult timp în urmă. Mama... vă mai amin-tiţi?

-    Da. Bambi dădu din cap. Am auzit de moartea ei.

-    După asta... tatăl meu s-a mutat aici, povesti ve veriţa. Stătea cu lăbuţele lipite politi-cos de pieptul ei alb şi se uita cu ochi miraţi. Dar... poate că mă confun daţi cu tatăl meu...

L-aţi cunoscut?

-    Îmi pare rău, îi replică Bambi, încă n-am avut plăcerea;

-    Mi-am închipuit eu! strigă veveriţa mulţimită. Tatăl meu era atât de morocănos şi de sperios. Umbla mai mult singur.

-    Unde este acum? se interesă Bambi.

-    Păi, zise veveriţa, acum o lună 1-a prins burniţa. Da. Şi acuma eu stau aici sus. Sunt foarte mulţumită. Trebuie să vă gândiţi că, de fapt, aici m-am născut.

Bambi se întoarse, cu gândul să plece.

-Aşteptaţi puţin, strigă veveriţa repezită, nu despre lucrurile acestea am vrut să vor-besc. Am vrut să discut despre cu totul altceva. Bambi se opri.

-    Despre ce anume? întrebă el răbdător.

-Chiar... despre ce oare? Veveriţa se gândi, făcu un salt brusc şi rămase rezemată în superba ei coadă, uitându-se la Bambi. Am vrut să spun că în curând vă veţi fi curăţat co-roana şi sunt convinsă că va arăta superb.

-    Chiar credeţi? se bucură Bambi.

-    Minunată! strigă veveriţa apăsându-şi ambele lăbuţe din faţă de pieptul alb. Atât de înaltă! Atât de impunătoare! Şi colţi atât de lungi şi de deschişi la culoare! Asta rar mai în-tâlneşti!

-    Zău? întrebă Bambi.

Era atât de vesel, încât începu să izbească din nou în tufa de alun. Scoarţa alunului se împrăştia în toate direcţiile. În timp ce Bambi se ocupa de alun, veveriţa vorbea mai departe.

-    Trebuie să spun că alţii, la vârsta asta, nu au o coroană atât de superbă. Nici nu-ţi vine să crezi. Dacă v-ar fi văzut cineva vara trecută... nici n-ar crede acuma că dumneavoastră sun-teţi... aveaţi nişte corniţe atât de subţiri. Eu, în schimb, v-am văzut de câteva ori vara trecu-tă... e drept, de la distanţă, dar...

-    Rămâneţi cu bine, zise Bambi grăbit, trebuie să plec mai departe! Şi dus a fost.

Nu-i plăcea să i se aducă aminte de ultima vară. Fusese o perioadă grea pentru el. La început, după dispariţia mamei, se simţise părăsit de toţi. Trecuse printr-o iarnă grea, primă-vara venise târziu, şi totul înverzise mult mai greu ca de obicei. Fără doamna Nettla, Bambi nici nu s-ar fi descurcat, dar ea fusese alături de el şi îl ajutase. Cu toate acestea, petrecuse mult timp singur. Gobo îi lipsea mult, săracul Gobo, care, probabil, era mort, la fel ca şi cei-lalţi. Bambi se gândise adesea la el, şi abia atunci înţelesese ce băiat bun şi drăguţ fusese. Pe Faline o văzuse rar. Era în permanenţă în preajma mamei sale şi devenise neobişnuit de re-trasă. Mai târziu, când vremea se încălzise, Bambi începuse să-şi mai revină. îşi frecase cor-niţele, până când acestea începuseră să strălucească, şi era foarte mândru de ele. Dar în scurt timp urmase şi dezamăgirea. Toţi ceilalţi prinţi cu coame îl vânau când îl vedeau. Nu supor-tau ca Bambi să se apropie de cineva, se purtau foarte urât cu el, şi lui Bambi îi era frică să le mai iasă în cale. De aceea rătăcea singur şi trist prin pădure. Cu cât zilele deveneau mai calde şi mai însorite, cu atât mai vârtos îl cuprindea o nelinişte ciudată. Inima îi era plină de un dor dureros. Când, din întâmplare, o zărea pe Faline sau pe una dintre prietenele ei, îl cu-prindea un val neobişnuit de emoţii. Deseori se întâmpla să recunoască urmele lor sau să-şi dea seama după miros că ele sunt în apropiere. Atunci se simţea atras foartei tare de ele. Dar, dacă îşi urma instinctul, se întâmpla întotdeauna să păţească vreo nenorocire. Ori nu întâlnea pe nimeni, şi atunci îşi dădea seama că toată lumea îl evită, ori se întâlnea cu unul dintre prinţi, care-l ataca, îl împungea şi-1 gonea, vorbindu-i urât. Cel mai urât se purtaseră Ronno şi Karas cu Bambi. Nu, nu fusese deloc o perioadă buna pentru el.

Fără să vrea, veveriţa îi adusese aminte de toate acestea. Îl cuprinse un val de furie si începu să alerge ca un bezmetic. Piţigoii ieşeau speriaţi din lulele prin dreptul cărora trecea Bambi, întrebându-se precipitaţi:

-    Oare cine este?... Cine a fost? Bambi nu auzea nimic. Câteva coţefene croncăniră supărate:

-    S-a întâmplat ceva? Gaiţa striga şi ea enervată:

-    Ce se întâmplă?! Bambi nu o băgă în seamă. Deasupra lui grangurele cântă:

-    Bună dimineaţa... eu sunt... bucuros-ros! Bambi nu răspunse. Desişul din jurul lui era luminat de razele fine ale soarelui.

Pe Bambi nici nu-l interesa acest lucru. Deodată, ceva trosni zgomotos, aproape sub picioarele lui; un curcubeu întreg de culori minunate îl orbi pe Bambi, şi acesta se opri brusc. Era Janello, fazanul, care îşi luase borul, speriat, fiindcă Bambi aproape călcase pe el.

-    Nepermis! strigă el cu vocea lui piţigăiată. Bambi stătea mirat şi se uita după el.

-    Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, dar aţi fost destul de brutal... zise o voce blânda, ciripindă, aproape de el.

Era Janelline, nevasta fazanului. Stătea pe pământ şi clocea.

-    Soţul meu s-a speriat foarte tare, continuă ea nemulţumită, şi eu la fel. Dar eu n-o să mă mişc... eu nu mă mişc din loc, orice s-ar întâmpla... aţi fi putui foarte uşor să călcaţi pe mine... Lui Bambi îi era ruşine.

-    Vă rog să mă scuzaţi, se bâlbâi el, n-am fost atent.

-    Ei, vă rog! îi răspunse Janelline. Poate nici n-a fost atât de grav. Dar eu şi soţul meu suntem atât de nervoşi acum. Cred că ne înţelegeţi...

Bambi nu pricepuse nimic, şi merse mai departe. Totul se liniştise. Pădurea cânta în jurul lui. Lumina era mai aurie şi mai fierbinte, iar frunzele tufelor, iarba şi pământul abu-rind miroseau mai puternic ca înainte. Bambi simţea cum o putere nouă îi cuprinde întregul corp şi mergea înţepenit, de parcă nu ar fi fost însufleţit.

Se apropie de o tufă de soc lovind cu sălbăticie pământul. Copita lui fină şi ascuţită tă-ia firele dde iarbă, viorelele şi ghioceii, cuişorul şi măzărichea care creşteau aici, răscolindu-le, până când în faţa lui sformase un morman de pământ. Orice lovitură era însoţită de un zgomot înfundat.

Două cârtiţe, care se jucau între rădăcini, deveniseră atente, ieşiseră la suprafaţă şi pri-veau la Bambi.

-    Vai, ce caraghios e ce face ăsta aici, şopti una din ele. Aşa nu se poate săpa... Cealaltă, cu un zâmbet batjocoritor în colţi gurii, zise:

-    Habar n-are... se vede imediat... Dar aşa se întâmplă când cineva se apucă de un lu-cru la care nu se pricepe.

Dintr-odată Bambi se opri, îşi înălţă capul, ascultă şi se uită prin frunziş. O pată stră-lucea printre crengi şi se vedeau, e drept, ca prin ceaţă, ramificaţiile unor coarne. Bambi spumega. Oricine ar fi - Ronno, sau Karus, sau oricare altul - la atac! Bambi porni în galop într-acolo. „Să le arăt că nu mă mai tem!" se gândi el, să le arăt că eu sunt acela de care tre-buie să le fie frică! Tufele tremurau de furia atacului său, crengile pocneau şi se rupeau în

două. Bambi îl vedea deja pe celălalt în faţa lui. Încă nu-şi putea da seama cine este, fiindcă ochii îi erau înceţoşaţi. Nu se gândea decât la atac. Cu coarnele în poziţie de atac, gonea tot înainte, gata să împungă. Simţea deja mirosul de păr al adversarului, nu mai vedea decât zi-dul roşu al corpului din faţă. Celălalt făcu o mişcare uşoară, iar Bambi nimeri în gol. Cât pe-aci să se dea peste cap Era ameţit, dar se pregătea pentru un nou atac.

Atunci îl recunoscu pe bătrân.

Bambi era atât de surprins, încât nu ştia ce să facă. Îi era ruşine să fugă de acolo, deşi ar fi făcut-o cu plăcere. Dar îi era şi ruşine să rămână. Stătea nemişcat.

-    Deci...? întrebă bătrânul liniştit.

Vocea lui profundă, care era atât de calmă, dar totuşi fermă, îi pătrunse lui Bambi pâ-nă la inimă. Tăcea. Bătrânul repetă:

-... Deci...?

-Am crezut... îngână Bambi... eu... m-am gândit... Ronno... sau...

Amuţi şi îndrăzni totuşi să-1 privească pe bătrân cu ochi timizi. Chipul acesteia îl co-pleşi cu totul.

Bătrânul stătea nemişcat ca o stâncă. Capul îi albise, iar ochii lui mândri străluceau adânc.

-    De ce nu contra mea...? întrebă bătrânul.

-    Bambi se uită la el, cuprins do un sentiment ciudat şi de un fior pe care nu-l putea în-ţelege. Tare i-ar fi plăcut să strige:

-    Fiindcă vă iubesc! În schimb răspunse:

-    Nu ştiu...

Bătrânul se uita atent la Bambi.

-Nu te-am mai văzut de mult. Te-ai făcut mare şi puternic. Bambi nu răspunse. Tremura de bucurie.

Bătrânul continua să-l măsoare din priviri, dupa care se apropie, surprinzător de mult, de Bambi. Acesta se sperie.

-    Să te comporţi aşa cum trebuie... zise bătrânul. Cu asta se întoarse, şi în clipa imediat următoare dispăru. Bambi mai rămase mult timp în locul acela, fără să se mişte.

( XII )

Era vară şi foarte cald. În Bambi începea să se trezească din nou dorul pe care-l mai simţise odată, doar că acuma era mult mai puternic, nu-i dădea pace şi făcea să-i fiarbă sân-gele în vine.

Îşi petrecea zilele rătăcind de colo-colo.

Într-o zi o întâlni pe Faline. Pe neaşteptate, fiindcă gândurile lui erau stăpânite de acea dorinţă neobosită care îl răscolea într-atât încât nici nu o observase pe Faline. Şi acuma ea stătea în faţa lui. Bambi o privi tăcut o clipă, după care zise plin de admiraţie:

-    Faline... cât de frumoasă te-ai făcut...

-    Mă mai recunoşti? îi replică Faline.

-    Cum să nu te recunosc? strigă Bambi, n-am crescut împreună?

-    Nu ne-am mai văzut de atâta timp... suspină Faline şi adăugă: Te înstrăinezi repede după atâta timp, dar o spuse pe un ton vesel, ca pe vremea când amândoi mai erau copii.

De data aceasta rămaseră împreună.

-    Pe acest drum, zise Bambi după un timp, am mers cu mama când eram copil...

-    Duce la câmpie, adăugă Faline.

Pe câmpie te-am văzut prima oara, zise Bambi încântat, mai ştii?

-    Da, replică Faline, pe mine şi pe Gobo. Suspină trist:

-    Săracul Gobo.

-    Săracul Gobo, repetă Bambi. Vorbeau despre vremurile acelea şi în fiecare zi se în-trebau: „Mai ştii?" îşi aminteau toate întâmplările, şi acest lucru îi mâhneau pe amândoi.

-    Afară pe câmpie, îşi aminli Bambi, ne-am jucat prima dată, mai ştii?

-    Cred că era cam aşa... zise Faline zbughind-o ca fulgerul.

La început Bambi rămase uluit pe loc, după care o luă şi el la goană.

-    Stai! Stai aşa! strigă el fericit.

-    Nu aştept, îl provocă Faline, sunt în mare grabă! Cu salturi uşoare ocoli tufele şi iar-bă înaltă. Bambi o ajunse din urmă; îi tăie calea, şi acuma stăteau amândoi liniştiţi împreu-nă. Râdeau şi erau mulţumiţi. Dintr-odată Faline sări în sus, de parca o înţepase ceva, şi o luă din nou la goană. Bambi o urmări. Faline da ocoluri după ocoluri, se întorcea brusc, şi Bambi nu reuşea nicicum s-o prindă.

-    Opreşte-te! gâfâi Bambi. Opreşte-te... trebuie să te întreb ceva. Faline se opri.

-    Ce trebuie să mă întrebi? se interesă ea curioasă. Bambi tăcu.

-    Dacă ai vrut numai să mă păcăleşti... zise Faline, dând s-o ia din loc.

-       Nu! Bambi vorbea repede: Opreşte-te... vreau... vreau să te întreb... ma iubeşti, Faline?

Ea se uită la el, mai curioasă ca înainte, şi, pândind puţin, îi răspunse:

-    Nu ştiu.

-    Ba da, insistă Bambi, trebuie să ştii! Eu ştiu, simt foarte clar că te iubesc. Te iubesc foarte mult, Faline. Deci spune-mi, te rog, dacă mă iubeşti.

-    Se poate să te iubesc, răspunse ea.

-    Şi o să rămâi cu mine? cerceta Bambi agitat.

-    Dacă mă rogi frumos... spuse Faline bucuroasă.

-     Te rog, Faline! Dragă şi frumoasă Faline, strigă Bambi nespus de bucuros. Te rog din toată inima!

-    Atunci sigur o să rămân cu tine, zise Faline blând şi... ia-o de unde nu-i.

Încântat, Bambi încercă s-o prindă. Faline alerga de-a lungul câmpiei, făcu un zigzag şi dispăru în desiş.

Când Bambi se întoarse brusc, încercând s-o urmeze, se auzi dintr-odată un foşnet fur-tunos din tufe şi Karus sări afară.

-    Stai, strigă el.

Bambi nu înţelegea ce vrea să spună. Era prea ocupat cu Faline.

-    Lasă-mă să trec, zise el repezit, n-am timp de tine!

-    Cară-te de aici! se răsti Karus furios la el. Pleacă imediat! Altfel o să te gonesc până nu mai poţi respira! îţi interzic să alergi după Faline!

În Bambi începu să se trezească încetul cu încetul amintirea verii trecute, în care toţi îl goneau şi-1 hăitu-iau. Dintr-odată deveni furios şi, fără să scoată vreo vorbă, se năpusti asu-pra lui Karus, cu coarnele plecate.

Atacul fusese atât de violent, încât Karus trezise în iarbă, fără să-şi dea seama ce se în-tâmplă. Karus se ridică în picioare, dar nici nu-şi revenise bine, că o nouă lovitură îl ameţi complet.

-    Bambi! strigă el, şi voia să mai strige o dată, Bambi...

Dar o a treia lovitură îl izbi în umăr, făcându-l să simtă o durere cumplită.

Karus sări într-o parte pentru a-l evita pe Bambi, care se pregătise pentru un nou atac. Dintr-o dată se simţea atât de slab şi în acelaşi timp îşi dădu seama că era vorba de viaţă sau moarte. Îl cuprinse spaima. Se pregătea să fugă să-şi salveze viaţa, fiindcă tăcerea lui Bambi îl făcu pe Karus să priceapă cât de furios şi de hotărât era Bambi să-1 omoare. Asta îl făcu să-şi piardă cumpătul. Karus se abătu de la drum şi, cu ultimele puteri, se năpusti în tufiş, fără să mai ştie încotro, sperând doar în milă şi salvare. Însă Bambi se opri brusc, lăsându-1 pe Karus în plata Domnului. Karus nici nu-şi dădu seama că Bambi nu-1 mai urmarea şi alerga prin tufe, tot înainte, cât îl ţineau picioarele.

Bambi se oprise, fiindcă auzise strigatul uşor al lui Faline. Ascultă strigătul ei care pă-rea un strigăt de frică. Se întoarse imediat şi alergă înapoi spre câmpie.

Când ajunse pe câmpie, mai apucă să vadă cum Faline alerga spre desiş, urmată de Ronno.

-Ronno! strigă Bambi.

Nici nu-şi dăduse seama când îl strigase pe Ronno. Ronno, care nu putea alerga atât de repede din cauza piciorului de care şchiopăta, se opri.

-    Ia uite, zise el batjocoritor, micuţul Bambi! Doreşti ceva de la mine?

-    Doresc, zise Bambi liniştit, dar cu vocea schimbata, din cauza furiei care-1 cuprinse-se, doresc să o laşi în pace pe Faline şi sa dispari imediat.

-     Altceva nimic? zise Ronno pe acelaşi ton batjocoritor ca înainte. Ce băiat obraznic te-ai făcut... nici n-aş fi crezut.

-    Ronno, zise Bambi încet, e spre binele tău. Dacă nu pleci imediat, o să-ţi doreşti să mai poţi merge pe propriile picioare, dar n-o să reuşeşti...

-     Oho! strigă Ronno, nervos, aşa vorbeşti cu mine? Fiindcă şchiopătez? La urma ur-mei, acest lucru nici nu se observă. Sau crezi cumva că şi mie mi-e frică de tine, ca laşului de Karus. Te sfătuiesc să...

-    Nu, Ronno, îl întrerupse Bambi, eu sunt cel care îţi va da un sfat. Pleacă! Vocea lui tremura: Mi-ai fost drag întotdeauna, Ronno. Te-am crezut foarte deştept şi te-am stimat mult, fiindcă eşti mult mai în vârstă ca mine. Îţi mai spun pentru ultima oară, pleacă de aici... nu mai am răbdare...!

-    Destul de rău, zise Ronno dispreţuitor, că ai aşa puţină răbdare. Foarte rău pentru ti-ne, micuţul meu. Dar, stai liniştit, o să termin repede cu tine. Nu VA trebui să aştepţi prea mult. Sau ai uitat cumva de câte ori te-am alungat din faţa mea?