Sub podeaua unei case vechi, a cărei inimă bătea în scârțâitul blând al lemnului, trăia un șoricel pe nume Pippo. Casa fusese cândva plină de voci, de râsete și de pași grăbiți, dar timpul o făcuse mai tăcută, iar liniștea se așezase peste ea ca o pătură groasă. Sub acea liniște, într-un labirint cald și bine ascuns, viața șoriceilor curgea încet, previzibil, aproape fără surprize. Pentru mulți, aceasta era fericirea, pentru Pippo în schimb, era doar începutul unei întrebări.

Pippo era mic, cu lăbuțe subțiri și o coadă care îl trăda uneori, dar avea o privire adâncă, care părea să caute mereu ceva dincolo de ce se vedea. Blănița lui gri prindea nuanțe argintii în lumina slabă a galeriilor, iar urechile îi tresăreau la fiecare sunet nou. Nu era un șoricel neascultător, nici neastâmpărat. Era, mai degrabă, un șoricel care simțea prea mult, curios și visător.

Galeria familiei sale era rotundă și primitoare, cu pereți netezi, întăriți cu fire subțiri de bumbac și frunze uscate. Acolo mirosea a măr, a pâine veche și a siguranță, părinții lui erau șoricei harnici, adunau semințe și fructe tot anul și ofereau un cămin cald și primitor întregii familii. Mama lui Pippo se mișca încet, cu gesturi blânde, iar tatăl său își petrecea serile reparând mici crăpături, mândru de liniștea pe care o clădise. Frații și verii lui Pippo adormeau repede, obosiți de joacă. Doar el rămânea treaz, ascultând.

Asculta casa, asculta pașii de deasupra, asculta vântul care se strecura pe sub ușă și mai ales, asculta o chemare tăcută, care nu venea din afară, ci dinlăuntrul lui.

Crăpătura din podea era mica lui fereastră spre lume. De acolo, Pippo vedea bucătăria schimbându-se odată cu zilele și nopțile. Dimineața, lumina era palidă și rece, iar seara, galbenă și caldă. Noaptea, luna se juca pe podea, desenând forme ciudate, ca niște hărți ale unor ținuturi necunoscute, iar Pippo își imagina că acele forme sunt drumuri și că, dacă le-ar urma, ar ajunge undeva unde nimeni nu fusese înainte.

Pisica Marmeladă făcea parte din acel peisaj. Mare, greoaie și aparent veșnic adormită, era pentru toți șoriceii un simbol al pericolului suprem. Pentru Pippo, era și un prag, p graniță între ceea ce știa și ceea ce ar fi putut deveni. De fiecare dată când o vedea, frica îi strângea pieptul, dar imediat după aceea apărea și un gând ciudat: dacă pot trece de ea, pot trece de orice.

În noaptea în care hotărî să plece, casa părea să-l privească. Lemnul scârțâia mai încet, umbrele erau mai lungi, iar aerul avea o greutate aparte. Pippo își pregăti lucrurile fără grabă, cu gesturi aproape ceremonioase, fiecare obiect avea o semnificație, fiecare mică alegere era o promisiune. Nu știa ce îl așteaptă, dar știa că nu poate rămâne, voia să cunoască mai mult.

Despărțirea nu a fost plină de lacrimi, ci de tăceri, Pippo nu voia să rupă siguranța celor dragi, voia doar să împrumute puțin din necunoscut și, poate, să-l aducă înapoi cu el.

Călătoria prin bucătărie fu o lecție despre atenție. Fiecare umbră putea fi o amenințare, fiecare sunet, un avertisment. Marmeladă se mișcă în somn, iar Pippo simți pentru prima dată că frica nu e un zid, ci un prag. Când ajunse dincolo de ușă, afară, cerul îl întâmpină cu o liniște largă, aproape solemnă.

Curtea era o lume în sine, diminețile erau pline de rouă, iar firele de iarbă străluceau ca niște ace de sticlă. Ziua, soarele încălzea pietrele, iar Pippo învăță să se adăpostească la timp. Noaptea, stelele păreau atât de apropiate, încât simțea că le-ar putea atinge. Acolo, învăță ce înseamnă ritmul naturii, cum să asculte fără să se grăbească și cum să observe fără să se piardă. Era o lume nouă, dar asta îl fascina și mai mult pe micul șoricel.

Întâlnirile cu celelalte viețuitoare îl schimbau încet, de la gândacul bătrân învăță că timpul nu e un dușman, de la vrabia rănită învăță că uneori curajul înseamnă să rămâi pe loc, de la ploaie învăță că nu tot ce te poartă departe vrea să te piardă. Fiecare experiență se așeza în el ca o piatră mică, construind ceva solid.

Orașul ascuns al micilor viețuitoare fu o revelație. Acolo, Pippo descoperi ce înseamnă comunitatea dincolo de familie, ce înseamnă să fii ascultat și să contezi, dar, odată cu liniștea, veni și dorul. Un dor blând, fără durere, dar persistent, ca o adiere care te cheamă înapoi.

Întoarcerea nu a fost o renunțare, a fost o alegere matură. Pippo se întorcea nu pentru că îi era frică, ci pentru că voia să împărtășească. Sub podeaua veche, lumea îl primi cu uimire. Nu mai era doar Pippo cel mic, ci Pippo care văzuse cerul.

Zilele treceau, iar Pippo își relua viața obișnuită. Dar ceva se schimbase definitiv. Seara, când stătea din nou lângă crăpătura din podea, nu mai privea doar cu dor, privea cu recunoștință. Știa acum că lumea nu pleacă nicăieri. Așteaptă.

Și uneori, când vântul bătea altfel, iar luna lumina podeaua într-un anume fel, Pippo simțea din nou acea chemare veche. Nu ca o neliniște, ci ca o promisiune. Știa că vor mai fi drumuri, alte frunze purtate de apă, alte voci de ascultat, alte ceruri de privit.

Încă nu era timpul. Dar timpul urma să vină, iar Pippo, șoricelul care îndrăznise să plece o dată, dormea liniștit, cu visul deschis, pregătit, cândva, să pornească din nou.